Lucia: La mulți ani cu cu bucurii mici și dese, zi de zi! În poză, sunt eu, așa cum arătam în 2021, când am împlinit 77 de ani și am primit cadou scufița. În pahar, nu e absint, ci sirop de mentă cu câțiva stropi de gin…
Cum ai petrecut de ziua ta? Când ajungi la mine?
Ariana: Ar fi bine să ne întâlnim după ce apare cartea, ca să ți le dau pe ambele. Miercuri-joi, sper.
L: Și eu am pregătit cele două volume din Cărțile Estului. Primul volum a apărut tot în 2016, ca și cartea ta, așa că “am debutat” amândouă în același an și la aceeași vârstă. De-atunci, le-am tot risipit, de-am rămas cu două exemplare. Bine că ne-am găsit la timp! Bănuiam eu că în ciuda amintirilor adormite avem multe în comun…
Aș vrea să-ți spun cum e cu ghinionul în viziunea personajului Jan Ditie din cartea lui Bohumil Hrabal L-am servit pe regele Angliei: “Norocul meu a fost să fiu urmărit mereu de ghinon”. Pentru că Jan Ditie și-a îngropat nevasta ucisă în bombardament, dar a moștenit o avere; a ajuns milionar, dar au venit comuniștii și l-au trimis la muncă într-un loc uitat de lume; a rămas singur, dar abia acolo, în pustietate, i s-a întâmplat ceva de necrezut: “Am început să nu mai aud nimic, dar să aud totul, să nu mai văd nimic, dar să văd totul”. Cam asta se întâmplă atunci când vremurile sunt potrivnice și pun bețe în roata norocului…
A: Dă-mi adresa, vei primi cărțile de la fiul meu, Răzvan.
L: Dacă vrei și poți. Oricum, le voi citi. Pe prima, pot s-o iau de la bibliotecă (am aranjat deja), mi s-a pus pata pe scrisul tău. Asta-i situația.
A: Ești o dulce!
L: Nu te lua după aparențe, nu sunt dulce chiar tot timpul, sunt o Fecioară cu spirit critic, pe alocuri și autocritic, pronunțat. Cam spun ce gândesc.
A: Am tot așteptat un semn: ai primit cărțile?
L: N-am noroc. După plecarea ta, am pornit și eu pe urmele cărții Case, trenuri și andrele. Biblioteca de la care mă aprovizionez nu o are, mi s-a spus că o pot găsi la biblioteca Sadoveanu. Am întrebat și mi-au confirmat. Din păcate, am reușit să ajung acolo abia azi, ca să aflu că e împrumutată și, în cel mai bun caz, o vor avea peste trei săptămâni. Într-un fel, mă bucur pentru tine, lumea te citește, într-altul, mă enervez, m-am întors din drum să-mi iau masca și, iată, a dat ghinionul peste mine. Plicuri, fluturi și neant nu a întrat în librării. Îmi pare rău. Chiar aveam nevoie de o lectură plăcută. Mai zi-mi ceva despre tine. Cum ai ajuns, cum ai biruit covidul, cum l-ai găsit pe David? Ești okey?
A: Aici, totul e cenușiu. Cu covidul, am lălăit-o până ieri, am o urticarie, dar nu asta e important, David a ajuns la 46 de kilograme, de la 50. Iar doctori – on line! – iar teste și așteptări, plus speranțe înșelate. Nu i se găsește nimic și n-are cancer, ar trebui să fim fericiți cu asta.
L: La noi, nu merge cu on line-ul, ești bolnav, mergi la spital. Și dacă scapi de covid, sigur nu scapi de nosocomiale. Acum, stau în curtea bibliotecii, pe o bancă de piatră, mi-am pus două cărți sub fund, să nu răcesc. Mai fumez o țigară și mă duc la metrou. Te îmbrățișez. Să nu ne enervăm și să nu ne pleoștim. Asta e deviza.
A: Mă uimește cât efort faci ca să pui mâna pe cartea mea.
L: Am ajuns acasă. Sunt cu țigara alături, de care m-am lăsat de câteva ori ca să mă apuc iar. De cărți însă nu m-am putut lăsa niciodată. Mi-am făcut un selfie cu ochii la cireș. Pentru că, dumnealui, cireșul se oglindește cu aceeași bucurie atât în ochii mei, cât și în geamul din spatele meu. Încerc să te momesc cu locul modest în care trăiesc. Nu ne-am văzut de 32 de ani, nici măcar n-am fost prietene, dar e ceva care mă face să te simt aproape. Acel ceva, cred, e scrisul tău.
A: Lasă, o să vină cartea, adică eu, iar prietene vom fi măcar vreo 20 de ani, trebuie să recuperăm. Și mă momești cu dorința de a mă citi, cu dorința de a-ți fi aproape și cu dorința-dragoste cu care îți hrănești soțul. Cred că mai ai și alte momeli, se citesc printre randuri.
L: Nu știu cum e cu momelile, te avertizez: sunt irascibilă, deci vulnerabilă. Azi, efort mare: sculat devreme, după culcat târziu, grabă cu spălatul, cu hrănitul lui și… Ne-om descurca.
A: Luni îl sun pe șoferul lui Răzvan, îl rog să-ți aducă cărțile.
L: M-am gândit că azi, de Sfânta Maria, nu se lucrează și nu e cazul să stau cu ochii pe poartă, dar ți-aș spune să nu vorbești cu șoferul. Cred că înțelegi, dacă nu vrei să-l “deranjezi” pe fiul tău, lasă lucrurile să curgă, eu tot voi găsi cărțile și tot le voi citi, chiar neprimite pe tavă. Te îmbrățișez.
A: Draga mea, am epuizat mijloacele prin care să-ți parvină cărțile: fiul meu nu e în țară, șoferul și-o fi luat liber, nu-l găsesc. Sfatul meu: du-te tu și ia-le de la firma lui Răzvan. E mai sigur și ne liniștim amândouă.
L: O idee bună: îmi oferă și ocazia să mă pun în fason, să mă îmbrac sturlubatic, să fiu excesiv de politic corectă, să strecor în glas nuanțe din actrițele mele preferate, Gina Patrichi și Mariana Mihuț și, cel mai important, să mai ies naibii din casă, că altfel risc să putrezesc pe scaunul din fața porții mele cu găuri.
A: Nebunatico, fă-o!
L: Chiar o fac! Telefon în prealabil, desigur! Să explic că sunt o doamnă în vârstă care nu-și permite să plece la drum, dacă nu e sigură că primește ce i se cuvine. Sper să fie distractiv. Îți voi relata.
A: Am toată încrederea investită în tine. Fii superior politicoasă și baftă!
Lucia: Normal! La telefon, voi spune că ajung cu Uberul și am nevoie de toate detaliile: adresă, interfon, persoane de legătură. Doar am lucrat la TVR, măcar cu aplombul m-am ales. Spune-mi numele întreg, dacă e doamnă, domnișoară.
A: E domnișoară și, să nu râzi, o cheamă Boubătrân, așadar, spune-i domnișoara Cristina, lasă bietul bou.
L: Da, îl voi lăsa pe bietul bou să rumege liniștit, da de ce nalba nu-și schimbă numele? Că de ce nu se mărită nu îndrăznesc să întreb.
A: Conviețuiește cu un Marius de mulți ani, așa cum se poartă.
L: Ei, și? Să stea cu Marius dacă o vrea, dar să se mărite cu un Brătianu sau cu un Brâncoveanu, să le dea câțiva bănuți acolo, că ăștia sunt cam scăpătați, și să-și păstreze numele după divorț. Dacă se poartă frumos îi spun cum să procedeze…
A: Ha-ha-ha!, tare îmi plac ființele cu umor și cu idei deștepte!
L: Ideea e deșteaptă și practicabilă, cunosc cazuri cu final fericit: măritat, luat nume cu rezonanță, divorțat, nume păstrat, concubin încântat luat soție și preluat nume fost soț fostă concubină. Pare complicat, dar așa supraviețuiesc marile familii.
A: Păcat, un tren pierdut!
L: Am vorbit cu Cristina. O fi ea Boubătrân, dar cu un glas plăcut. I-am și spus-o, în contul politeții, la capitolul gâdilat vanitate. Mi-a mulțumit pentru apreciere. O sun când ajung și coboară cu cărțile în dinți. Ahoe!
A: O lovitură trasă capitalismului muribund, dar înfloritor. Noi mergem la spital pentru investigații – David. Aștept final novelă.
L: Ar putea fi vorba despre niscaiva paraziți intestinali? Ei au ca efect și slăbitul. Zic și eu, nu sunt doctoriță. Doar infirmieră.
A: Zonă cercetată, e curat. Eu murdăresc a treia carte: Divorțez de tine, Anglie sau cam așa ceva. Ca să-mi spăl zilele de păcatul englezesc.
L: Sunt în posesia cărților! În spatele meu, este el, cireșul, cu care mă mândresc, iar în cele două mâini, sunt ele, cărțile tale, izbânda zilei – vezi bine că nu putea fi un selfie, am angajat pe repede un fotograf din vecini.
A: Superbă poză-document pentru arhiva sufletului. Obținute cu greu, dar sper să merite Odisea.
L: Te sun după ce îmi hrănesc bărbatul. Cu David, e okey?
A: Îți mai hrănești bărbatul o lună și-om mai vedea ce e cu David.
L: Îți spun pe repede, hrănitul e cu pauze. Prologul și Argumentul le-am citit în autobus, sunt sigură că nu o voi lăsa de-o parte. Prefer să-ți scriu asta, mi-e mai ușor: ești foarte tare. Și foarte pe gustul meu. Mă mănâncă palmele, cititul e viciul meu. Și când intru într-o poveste care mă prinde de la prima propoziție (simplă!), acolo rămân. Mai am trei linguri și un întors pe spate și te sun.
A: Părerea unora asta a fost: n-o poți lăsa din mână. Zisei eu, care habar n-am cine a scris-o și care, când primesc laude, nu știu ce să fac cu ele.
L: Nu trebuie să faci nimic cu ele. Lasă-le acolo.
A: Habar n-ai ce importantă este pentru mine apariția ta în viața mea de aici. Aș vrea să-ți pun sute de întrebări, simt că ești doldora de experiențe, de întâlniri cu oameni speciali și, mai ales, ai avut parte de prezența unui partener de la egal, la egal. Se pare că ai dat un sens plin existenței, lași ceva util și frumos în urmă. Mă bucur să comunicăm. Mult și cu miez…
L: Sunt abia la pagina 53, la “Țăndărei”, n-am rezistat tentației și m-am repezit la capitolul “Televiziunea, Arcadia mea”, care a trezit multe amintiri adormite. Asta după o convorbire de două ore cu prietenul meu Lulu, pe care nu l-am văzut de 40 de ani, a plecat în America. Cred că trăiesc vremea reîntâlnirilor esențiale. Ea a început cu textul tău despre Cum să fii fericit în România, a continuat cu un fost coleg de liceu plecat în Franța și a izbucnit cu Lulu, care mi-a fost prieten, fără conotații sentimentale, și m-a protejat. Regăsiri esențiale, când lumea din jurul nostru se subțiază, când prieteni de-o viață dispar pe rând în lumea de dincolo și ești din ce în ce mai singur. Și brusc, golul se umple cu o lume nouă, de fapt, tot o lume veche, pentru că lumea nouă ne cam sperie, disponibilitatea se reduce, așteptările sunt prea mari față de ce primim și asta ne întristează. Da, și apariția ta în viața mea e importantă. Știu sigur că la începutul experienței noastre am fost apropiate, însăși apariția fiecăreia în acea instituție fiind asemănătoare. Tu le-ai căzut pe cap prin repartiție, eu am reușit la un concurs, dar postul meu a fost dat altuia și am stat zile în șir la ușa lui Paler, vicepreședintele, statuie pe scaun, până când Cati Vasiu s-a îndurat de mine și m-a sfătuit să vorbesc cu Vornicu. Și am vorbit. Dar îți spun altădată. Te îmbrățișez, te citesc și mi-e dor de tine cea de atunci și cea de acum.
A: Secretara lui Vornicu, o femeie fină, nepotrivită rolului de cerber.
L: Mă uit la poza ta din ziua căsătoriei cu David în Anglia. Zurgălău îmblânzit și nu prea. Greu de îmblânzit un trandafir cu ghimpi colțoși. Zurla
A: Deci au de-a face două zurle aici. Probă de zurlă: ”Cartea ta mă năucește, scriitura ta inconfundabilă îmi provoacă stări răvășitoare și obsesive. Este o lectură dificilă, deloc comodă, mă simt târâtă în cotloanele cele mai adânci ale sufletului tău.Ce scrii este o exorcizare până la neantizare a ființei tale în eterna lupt[ cu sine, cu cei apropiați, cu Anglia, cu timpul sau amintirile, cu cuvintele provocate într-un joc la limita semanticului, aproape de absurd. Uneori, ele te doboară, te iau în stăpânire și te joacă, te lași în voia lor, captivă dezvoltărilor metaforice. Minunate, unice, uimitoare”. Mesaj despre noua mea carte trimis de prietena și colega mea de facultate Nicoleta.
L: Da, e clar că ai zăpăcit-o. Și pe mine m-ai zăpăcit cu Casele, trenurile și andrelele tale, noaptea trecută am citit până la 4 dimineața. Și bine am făcut, altfel n-aș fi rămas trează până a venit Salvarea la bărbatul meu. O solicitasem ca urgență la ora 20.30, insistând să fie un echipaj cu medic, (făcuse febră 38 cu 8) și ajuns fără medic la ora 4. Termometrul lor electronic arăta 37 cu 2 (“asta nu e febră, doamnă!), numai că el tremura ca varga, așa că i-am somat să folosească termometrul meu cu mercur: 38 cu 7. M-au sfătuit să-i dau un paracetamol, și când am cerut rețetă pentru antibiotic am aflat că ăla de-i ziceam eu domnu doctor era șoferul, iar grămada care nu încăpea pe ușă era asistenta care se ocupa doar de testul covid. Așa că, la ora 8.00, am chemat altă Salvare, care a venit relativ repede, dar tot fără medic, drept care i-am poftit afară și am sunat a treia oară. La ora 14.00, a venit o Salvare cu medic – nu știu de ce nație, că nu prea știa românește. L-a consultat, în fine, pe bietul chinuit, i-a dat rețetă pentru antibiotic și alte chestii pentru infecția pulmonară sau (sic) urinară și mi-a spus că e deshidratat, îi trebuie perfuzii, dar ei n-au obligația să le facă. Altădată se făceau perfuzii ”fără obligații”, i-am spus, dar s-a făcut că nu înțelege. Acum caut o asistentă, am luat de la farmacie tot ce-mi trebuie. Toate sunt în concediu sau în weekend. Mai caut.
A: Draga de tine, ce coșmar! Mult curaj și mult bine.
L: A venit totuși doctorul care îi schimbă sonda la trei săptămâni. S-a chinuit mult să-i găsească o venă cât de cât întreagă și să agațe perfuzorul de lampă. Bref, am reușit! Îmi trec fapta la izbânzi. Sper ca noaptea asta să adorm, fie și cu cartea ta în brațe.
A: Noapte bună, draga mea eroină!
L: Noapte bună, sper. După ce prima perfuzie i-a ridicat tensiunea de 6,5, la 8,5, i-a scăzut pulsul și dumnealuiul meu doarme liniștit, m-am liniștit și eu. Mi-am pus în pahar vinul preferat, îl cheamă Muse Night, și îl beau cu tine. Hai noroc!
”Păsărică, mută-ți cuibul și te du…”, hăuleam tânguitor serile, în adolescență, la internat, fără să bănuiesc o clipă că tânguiam, să vezi potriveală, chiar destinul meu călător. Las uvertura. Și nici să arunc cu imprecații chiar din start asupra titlului nu vreau, miros a jelanii, trec direct la numărătoare: 11 case gemene, spate-n spate, pe o parte, 11 idem, pe cealaltă. Total, 22 numere pare, 22 impare, egal 44. Stai, foxhole-ul meu, o gaură de vulpe, eufemistic, un locaș de adăpostire individual – altă potriveală, de enșpe ani, când merg la dormitor, îi zic dumnealui: I go to my den, mă duc în vizuina mea – are numărul 45, iar eu am socotit bine, măsurând ciosvârta de stradă când mă întorceam de la pădure. Am sărit pe careva? Eu cu cifra asta compătimesc, scrie în acte, pe hârtia anuală a Casei de pensii, că mi s-au adăugat câțiva firfirici acolo și pe mesajele disperate de la cabinetul medical: vino urgent, fă-ți datoria de cetățean englez în rândul lumii engleze vaccinate. N-am lămurit-o, dar merg mai departe. Unde? Pe stradă. Păi, cu cine? Cu numărătoarea. Nu a vecinilor, mai se mută, mai se nasc, mai și mor, nu-i cunosc și dacă nu m-ar trage de mânecă David să le zic un Hello și nu m-ar boscorodi, după, de ce n-am scos din cealaltă mânecă trei vorbe, căci capul îmi e la cele scriitoricești, mi-aș vedea de ușa mea. Momentan, de ușile pe care am intrat. Coincidența este cu ochii pe mine: șase, la paritate cu orașul. În trei decade. O ușă-vecin, la cinci ani. Unul, dar bun și anume. Nu lecției Cum să fiu englezoaică, ci lecției Cum să rămân româncă. Cei șase sunt cele: Linda, Jane, Pat, Fay, Slim Leanne (ce slabă?, sfrijită rău), Nosy Leanne (ce băgăcioasă?, bârfitoare rău). Cu jumătățile lor, Vernon, John, Ernest, Niel, Brian și Steve, am practicat doar vecinul la nevoie se cunoaște: necazuri electronice, școlărești sau șoferești. Prima categorie.
A doua categorie: cei câțiva, cu sau fără nume, cu care conversez sumar și întâmplător din poartă, pe stradă sau în timp ce-și parchează mașinile XXL, negre, botoase și silențioase, înșirate la mustață – casele au mustața de un metru în grădinița din față, betonat sacrificată, numai noi ne lăudăm cu spanac, cartofi și praz, trandafirul sălbatic, nalbele și cercelușul fiind pripășeli, prejudiciu ce n-ar fi fost adus grădinii de tata Rosser, renumit și premiat pentru crizantemele sale. Grădini au toți, în spate, după tipic. Cum arată, nu știu, dar pun mâna-n foc că nu ca la noi, unde florile nu-s de mâncare, cum greșit crede David, deci au prioritate legumele. Plus ligheanele, tigăile, oalele sparte, vesela și veselia păsărelelor, veverițelor și pisicilor.
A treia categorie, de-a dreptul nesuferit ilogică: lista, defilarea tuturor numelor cu trupurile lor invizibile pe trocul de felicitări al Crăciunului. Cea mai detestată, trimisă verișoarei din Cambridge, căreia i-am făcut, la venire, o entuziastă ofertă de vizită să ca ne cunoaștem, dar încă mă aflu în stadiul de ofertă. Ne felicităm însă, anual. Eu, silită de David, ea, de cine-de ce?
Strada Vulpii. O străduță laterală care se înfundă, o enclavă de liniște. Case semidetașate identice, construcții de cărămidă coborâte din romanele lui D H Lawrance. Economice și pragmatice. Cu structură și rezistență minimă: un vecin i-a bătut din picior cam tare nevestei, la etaj, și n-a mai putut să și-l extragă din tavan. Case cu etaj, nicicum vile, cu țevile la vedere – biata estetică! – și cu zidurile umplute ca plăpumile, cu bule de polistiren. Toate, după tipic: trei dormitoare meschine și baia la etaj, iar la parter, o cameră ghiveci: living, sufragerie, bucătărie, la alegere. Nimic nu transpare dincolo de ferestrele fiecărui… castel. Ziduri, porți, mașini, păzite de nemișcare și tăcere. Și totuși, dramele ies la lumină. David numără și el: câți au murit de cancer. Cifra nouă îl sperie. Și pe mine. Să fie canalizarea? Situație lamentată cu Vernon. Niciun rezultat pozitiv.
Drame. Uneori, cu un chip excentric: Linda-perete-subțire, comun cu al nostru, egoistă beton, strângătoare idem – 30 scaune moștenite, numărate de Vernon, haine bunicești și papagalicești, ba tricotate, ba croitorite personal, sute, etalate în pădure și smotocite de baby Otto, dulăul bătrân și adorat. Care ne-a vârât în necaz: n-a mai lătrat, de ne-a împins naiba s-o întrebăm candid pe mammy, zărită în curte și dăruită cu o pungă de mere din recolta noastră, dacă baby nu-i cumva bolnav. Mamy s-a uitat lung la noi și a intrat brusc în casă. Întorși de la plimbare, am găsit punga zvârlită peste gard și pe ea în prag, zvârlind în noi un N-am nevoie de merele voastre, baby al meu e sănătos! Linda-Vernon. Au semănat și s-au adunat, fără măritat, de 40 de ani încoace. Excentrici multifațetați: ziua, o petrec ca doi oameni la casa lor (a ei, cumpărată de el), noaptea, el pleacă la casa lui din Sheffield, până la ipotetetica nuntă, ar fi indecent să doarmă sub același acoperiș. În elementul lui, doar în mizerie: aici se gătește, se olărește, se croitorește, se andrelește, se grădinărește și se câinește – Linda. Vernon – electonice, construcții, meșter știe tot, drege tot – pune acutele picamerului la treabă mai ales în zile festive – și enșpe hobby-uri: trenulețe, aeroplane, vaporașe, artificii. Vecini linge blide la propriu: Vernon, în grădină, sub văzul meu, Linda, să nu-i creadă văzul lui David, servit pe palmă cu o felie de pâine cu iahnie de fasole. Otto, astfel educat, linge farfuriile ambilor.
La numărul din stânga, s-au perindat trei perechi, nu mi-au dat timp să le găsesc adjective statornice, îi încadrez așadar, la englezi tipic incolori, inodori și, sper, morali.
Pat, din capul străzii, ne-a dat ceva bătaie de cap multicoloră. Mie, mai puțin – mi-a dăruit o sacoșă de chiloți dantelați de jerpeliți, ca să fericesc, dacă nu eul personal, atunci câteva românce, de-am greșit în mare grabă tomberonul, i-am aruncat între frunzele de varză și oasele de pește – lui David, mai mult. A făcut prostia să-i încredințeze, la plecarea noastră anual cvadruplă în vacanță, cheia casei – returnată de o Lindă furioasă, din cauza coșmarului îndurat cu poliția, chemată din vina draperiilor (instructajul stipula să le tragă dimineața, dar uitând alineatul, seara le-a văzut deja trase); pâlpâia și o luminiță stranie la etaj, timerul, așa că a alertat iute poliția, care ne-a scotocit serios casa și negăsind urme de agresiune, s-a retras extenuată, însă mulțumită că și-a făcut datoria: dezordinea. Nu și Linda, care a jucat o scenă balcanică, zvârlind jos nefericita cheie. Fericită apoi cu Pat, mama răniților străzii, despre care, David găsea mereu de reclamat ceva, citind atent semnele covorului: iar a intrat încălțată, iar a băgat câinele înăuntru, iar a uitat să ude florile. Concluzia: iar băuse.
Slim Leanne și Nosy Leanne divulgă prin determinant o singură fațetă. Mai multe or fi, dar n-au căzut sub incidența razelor mele Rheongen. Le-am vizitat livingul o dată, la venire, când cineva m-a sfătuit ca aș putea împușca două doleanțe deodată, oferind un dress party acasă. Împușcată a fost doar ideea: strada a venit să vadă o pasăre exotic comunistă și s-a retras definitiv – fără să cumpere nimic, desigur. Cu excepția celor două Leanne, care au repetat ideea și ”succesul” ei în casa lor.
Englezi curat excentrici: cuplul Fay-Niel. Spirituali. Prestație în prosternație acut bisericoasă. El, profesor de engleză, ea, negresă, el, gras, neglijent și chitarist, un artist de la degetele zdrăngănind la ușa magazinului din colț pentru doi bănuți, să-și cumpere un curcan, mai mic, de Crăciun, până la șortul etalat la liturghie, ea, mai puțin nevast-uică, mai mult nevăstuică, mai puțin gospodină, mai mult citadină, subtilități, maniere, dialog elevat ș.a.m.d, o umblăreață zveltă, la patru ace, o artistă în curs de desăvârșire la cursuri serale de fotografie, croitorie, acuarelă și umplut cârnați. Lăudabil, o mamă cu trei copiii, zburătăciți de-acasă. În prezent. Trecutul a lăsat mărturii usturătoare ale relației noastre cu prea multe autoinvitații, cu prea multe învăluiri de laude cu cerșetorii – jachete, fuste, pălării. Și poșete, ca să se asorteze. Vai, ce frumos lucrezi!, Vai, n-ai ceva și pentru fata mea?, Vai, n-ai putea să-mi dai și…, până m-am plictisit de atâta vai-căreală. Și de mese în familie (a mea), de excursii în biserici (ale ei). Așa că lucrurile și-au urmat cursul lor: s-au răcit (cu ajutorul meu).
Mă chinui zadarnic, n-am ce scrie despre Vulpea asta de stradă, nimic la vedere cenzurabil, măcar prezentabil, purtând însemnul ei vulpin de prefăcută. O stradă cu apucături furișe de veniri și plecări. Staționări, atâta văd. Fațade prea impasibil respectabile, prea suspect camuflabile, să nu trădeze genul de activități pitite, dosite de draperii. Nu genul neutru, genul transparent, numai genul opac: n-am nimic de ascuns. L-am găsit, ăsta-i cuvântul. Ascunsă. Așa e strada căreia îi dăruiesc de 30 de ani încoace tălpile. Și mă mai întreb, carte deschisă, din tălpile amintite, până în creștetul veșnic protejat cu basma, căciulă, glugă: De ce nu cunosc pe Nimeni, de ce nu știu ce învârt, ce pitrocesc, ce scuipă Nimenii. Vicleană stradă! Vulpe, ce mai! Corectă însă cu numele ales. Total, dar total opusului meu de Ariană – căruia, cât pot, când am timp sau nu uit, mă tot străduiesc să-i vânez impuritățile.
Și mă plângeam că îmi chinuiesc pixul degeaba. Am aflat răspunsul lui ce naiba caut eu aici: n-am ce să caut aici. Să ne cercetăm pe noi înșine unde suntem, ca să știm ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim. Mă bântuie, repet mantra părintelui Pârăian. E așa de simplu: știu unde sunt, știu unde trebuie să fiu, mai rămâne treaba aia cu ce trebuie să fac. O rezolv eu cumva, eu sunt o optimistă. Ca aperitiv: pun mâna pe dicționar și bifez fiecare fel al festinului de sinonime vulpine. Poate copiez ceva. Nu le cred doar coincidențe ineficace: părul roșcat și porecla copilăriei – Cațaveica.
Cam mulți Swintoni în țara asta, să-i gust pe toți? Nu, sunt arhisătulă de ăsta. Știu ce spun, am făcut-o puțin pe vagaboanda și puțin mai mult pe expozanta: aici, călătorești inutil ca să vezi ceva ziduri excentrice, totul e tras la indigo cărămiziu. Măcar, Swintonul nostru se laudă cu două nume faimoase. Mult îndrăgita Mary Popins-Julie Andrews s-a născut aici. Supercalifragilistic!, a copilărit lângă grădina lui David, într-o casă modestă, vecină cu a bunicii Rosser. Precis schimbau binețe-jelanii despre vreme și secrete întru amăgirea frigului din dormitor – La bunica, îngheța apa în pahar este țurțurele cu care mi se taie cheful de văicăreală – : o cărămidă încinsă, vârâtă într-un ciorap, vârât în pat sau, când s-a modernizat, o buiotă de metal, vârâtă într-un ciorap. Cu morocănosul și cărpănosul bunic Rosser, nu cred că avea ce schimba, nici admira, era interesat doar să pună bani la saltea, să-l scuture pe tata Rosser tânăr de salariu, să cumpere porci, cultul locului, și să oblige toată suflarea casei să încremenească stâlp la și de biserică.
Pe Walter Scott, cealaltă celebritate, deși se grăbea, neatent la bătătura swintoneză, l-a dat jos din poștalion ruina romantic seducătoare, învelită într-o mantie de iederă, a castelului normand din vecinătate. Lovit de inspirație, a notat grabnic: Pe drumul care duce de la Sheffield la Doncaster… – bătut de noi cu piciorul deseori și zilnic, rămășița pădurii de lângă casă, unde hălăduia Robin Hood. Așa începe Ivanhoe, romanul vrăjitorului din nord, care a scris încă 18 în zece ani. Precis, în cele trei zile până la sosirea sa în Londra, a gătat cartea.
Ar mai fi două celebrități locale, un astronom și un peisagist, cunoscuți însă numai de net. Care i-a numărat și pe muritorii de rând: 15.501 – se bizuie greșit pe ultimul 1, aia sunt eu, hotărâtă de un adio oricând mi s-ar ivi ocazia. Puburi, 14 și ha-ha-ha, Swinton Academy! – școala secundară, unde, dacă a învățat ceva David, a uitat de mult.
Locuim între cele două repere majore de mișcare ale existenței noastre: trenul și busul – suntem însă adepții atemporalului per pedes – mai precis, lângă Woodman, crâșma pădurarului, reper de staționare cu socializare ocolit de noi. Dacă o luăm spre stânga, de-a lungul şoselei Rockingham, numită astfel după porţelanurile rococo, produse cândva în cuptorul negru de uitare din pădurea aflată în spatele casei, şi o ţinem tot la vale, până la celălalt capăt, ajungem la gară. Biblioteca marcheză jumătatea drumului, iar sfertul lui era marcat de oficiul poștal, azi, dispărut, ca și scrisorile de altădată, ca si pălăriile, botoșii pamponați tricotați de mine și expediați clientelei mele de altădată. Înainte de gară, pe stânga, se află capela mortuară – am vizitat-o imediat, la venire, însoțind un David îndoliat de pierderea tatălui, fie ea chinuită de așteptarea plecării mele, în vecii vecilor – și pe dreapta, chinuindu-mi poftele cu păcate calorice, tot în așteptare, trei fish&chips.
De-a lungul drumului, întâlnim Anglia cea veselă a pomenitului Walter Scott. Nealterată ca peisaj: viluţe gemene modeste, din cărămidă roşie, faţade cu nișa tipică, grădini minuscule cu florile şi iarba manichiurate în exces. Toate inspiră un calm discret, ordonat, minimalist. Favoritele mele rămân ferestele cât un perete, fără perdele, prin care e indecent să te zgâieşti, dar prea te invită parşiv. Deși, până dincolo de perechea lor din spate, spre grădină, privirea nu întâlneşte mare lucru: o canapea, un şemineu cu câteva poze deasupra lui, unu-două tablouri de consum idilice şi nelipsitul buchet de flori artificiale sau nelipsitul ornament de la granmá, expus în vitrina geamului. Locul de cinste, obligatoriu, îl ocupă televizorul, Sesamul care descuie toate dorinţele şi încuie toate aspiraţiile întregii suflări a casei – odorul patruped, inclus. Biblioteci, rafturi cu cărţi or exista pe undeva, eu însă n-am zărit aşa ceva etalat. Or fi în zona locuită de pudoare – nici ea la mare preţ aici. Cărţi, la Oxford, Cambridge, Londra şi cam atât.
Dacă o luăm spre dreapta, pe lângă crâșma pădurarului, după cum sugerează numele, încep pădurile – woods. Copacii lor, mărturii din vremea lui haiduciei lui Robin Hood, întâlniți pe cărări ştiute numai de David, mă lasă fără cuvinte. Mă încarc însă de ele ajunsă acasă. Dar primit și de la ei. Forță, Tenacitate, Avânt către Înalt. Partea plină a paharului.
Partea goală a paharului: nimic, întâmplător. Știu, tac. Mă întreb totuși retoric: cum, Doamne, eu, zburătoare din cuibul Berzei, strada copilăriei, Techirghiol, în cuibul Berzei, strada tinereții, orașul lui Bucur, stradă în buricul Bucureștiului, am ajuns râmătoare în orașul porcului: Swine town – sigur, nu cocină? De ce singularul, ce porc, ce făcea porcul ăsta, în afară că, grohăind, a botezat un orășel? Las că și Bucureștii se scaldă în troaca incertitudinii: orașul lui Bucur sau orașul unde te bucurești? Nu mai adaug Micul Paris, mă ia plânsul, vreau urgent acasă…, iau în brațe varianta doua, dacă nu mă potolesc, poate mă înveselesc. Și cum, Doamne, să ajung eu și târâtoare în Foxland avenue, vizuina vulpii? Animal hulit, perfid, cu proastă reputație. Să fi fost bufniță era altceva, poate m-ar fi învățat una-alta. Bufnița Minervei își desface aripile numai la venirea amurgului, după Hegel. După mine, gata, mi-a venit amurgul, momentul adevărului. Înțelegerea. A ce am piedut. A ce am prețuit. După Roger Scruton, cu a sa England: an elegy, jurnalul meu ar fi România: o elegie. Culeg harnic pete și cusururi englezești în el, îmi fac tema, trăgând spuza pe turta mea – cu un motiv onorabil. Oare și scuzabil? Oare soarta mi-a cerut mie scuze vreodată?
Am trăit în Swintonul ăsta o treime de secol, mă pot lăuda că nu-l cunosc. Nu mi-a văzut fața și nu mi-a cântărit pasul decât strada principală. Pentru nevoile de bază: busul, gara, biblioteca. Restul, accidental, somnambulic, fără amestec cu mintea și cu inima. Mă pot lăuda că am păcătuit, intrând, numai în șase case. Șase ființe în 30 de ani. Condamnabil, damnabil trist? Deloc. Destul. Îmi storc memoria să ridic scorul: niciun strop, fiasco. Șase case. Doar livingul. Doar o dată, rarisim trei. Interioare furate cu coada ochiului, neconvingător. Să le înșir, poate cuvintele le dau ceva carne, ca să le pipăi, poate îmi comunică vreun secret scăpat. Despre eșecul cu brio al împlinirii vieții mele albioneze. Ceva ori trist, ori stupid, ori ambele, precis.
Christine. Într-un vâj motorizat, fără carnet, intram pe fugă în livingul ei curat, confort mediu banal, gospodărit cu cap, dar și așa, mai confort decât al nostru. În memorie, nu mi-a rămas nimic special, mi-a rămas, la propriu, un cântar de bucătărie, de care nu mai avea nevoie, încât mi l-a pasat mie. Este folosit excesiv de bucătarul meu, care cântărește și frunzele de pătrunjel pentru ciorbele lui – mult timp, și de mine, cu excesivele cântăriri de excesive bagaje la plecările acasă de odinioară. Christine, vârstă medie, înăltuță, zâmbitoare, îmbrăcată mereu în ținute de stradă, dând impresia că rezolvă totul în casă cu clipirea unui ochi, ca orice vrăjitoare cu talent, și o ține tot într-o plimbare, a fost slujbașa mea, pe vremea iluziilor de îmbogățire tricotistică. Neprididind să transpun supersonic cu degetele avalanșa ideilor din cap, adică neizbutind să fiu asul mașinii de tricotat, am apelat la ea. Era iute, ieftină, conștiincioasă. Îmi livra piepții și mânecile cerute și își vedea de casa ei frumos aranjată și de grădina ei înflorată, iar eu îmi vedeam de bețele, sarsanalele și târgurile mele, cu drumuri pe șine, nu pe roți – toate fără adjective atrăgătoare.
În spatele casei noastre, pentru Mr. Smeadley, am fost înlocuitoare David, post samariteancă: să-i fac o dată pe săptămână piața – îmi dădea trei lire amărâte. Un bătrânel șmecher, copt de boli, dar agil, chiar harnic și respectuos față de reguli. Două: seara, berea, la pub, ziua, neapărat un litru de whisky, pe canapeaua din living. Nu știu, nu l-am văzut cum urca la dormitor – probabil de-a bușilea. Camera lui bătrână, cu slin bătrân, nu merită descrisă. Mă întreb ce căutam acolo, avea un fiu, îl avea pe David, săritor să ajute neajutorați, cu preferință cărunți.
Singura casă unde urcam direct la etaj: la Beryl. În perioada mea zmucit-muncit-modernizat- cuib, adică vizuină. Beryl, croitoreasă amatoare, asaltată de amatoare ca și mine, mi-a cusut draperii sofisticate copiate după interioare aristocrate – ducese și contese, pe regină, am copiat-o la Aluniș. Etajul, unde își avea atelierul – nici budoar, nici sufragerie, n-am fost atentă, mereu eram pe fugă, mereu îmi greșea și recidiva – nu știu ce conținea, am reținut însă că, deși dezordonată, demodată, cotropită de petice și de ațe, încăperea asta în care mă primea strecura un firicel de farmec vechi englezesc. O adiere de poveste cu mamzele în crinolină, cu flecuștețe care-și uitaseră rostul, privind jenat mirate în jur. Casa lui Beryl, ilustrativă locului – veacului trecut.
O casă ce mi-a dat bătăi de cap cu bătut cuie în talpă: casa Lindei, colegă de grupa mare la Twiny – between prescurtat, între (vârste), unica mea încercare de participare la întâlnirile lor săptămânale cu speranța de o eventuală atașare de vreo careva. I-am văzut dintr-o clipire, mint, cu ochii căscați de poftă, toate talentele – nu Lindei, casei. Ah!, living, ah!, dormitoare, ah!, bucătărie, ah!, baie. Casă cu pretenții moderne, fără odioasele mochete pe scări și în bucătărie – un singur exemplu – ca la noi. Curată cristal. Ea m-a îmbrâncit să-i copiez ce pot, în limitele rezonabil rosserești. Și Lindei, îi pun în cârcă tot amarul și calvarul de a trage de plete Luna, să le pun să poleiască totul în jur. De!, coafeză la domiciliu, cu bărbat în slujba cea mai slujbă – nu cunosc detalii, aici nimeni nu se laudă cu ce face și unde face, ar fi aproape indecent – a știut să poruncească, ca totul să sclipească, să automuncească și să te spele pe picioare.
Ciudat, din casa cumnatei Margaret, am văzut doar livingul și bucătăria – n-am avut acces nici măcar la baie. Dacă relatez că n-a putut transporta pentru fratele David, pe bancheta din spate a mașinii, două pungi cu făină, ca să n-o murdărească și nici să le depoziteze în garaj două zile, ca să nu-i ciufulească imaginea, este suficient? Nu cred. Cele mai palpitante subiecte se nasc, trăiesc și nici nu se spală, nici nu mor, mai ales în familie. Un adaos, totuși: oare mania curățeniei perfecte, merge mână-n mână cu mania adunatului în pușculiță și a umilului penny de pe jos – ca să nu fie murdar – dar și a grosului lăsat prin testament, din pușculița unora mai bătrâni, mai senili, mai îndatorați pentru vizite grijulii, cu o prăjiturică, oferită cu smaile-ul cel mai dezinteresat?
Grăsuța Janet, colega mea de creative writing ocupă un loc aparte, deși nu m-a invitat la castelul ei decât odată. Nu cred că am ofensat-o cu gestul meu lăudăros – cu țara mea – de a-i înnobila expoziția de farfurii cu trei exemplare românești, înfățișând perechi de dansatori în costume folclorice – pe tânărul someșan și pălăria lui ornată cu pene de păun, îi regret puțin – n-avea cum ști ce spunea curcubeul literelor, de pe cerul dansatorilor: Inspectoratul miliției capitalei. Păcat!, îndată ce cursul de fabricat scriitori amatori ne-a înzestrat cu diploma de absolvire, arătându-ne, nu-i așa, drumul, celelalte drumuri ale vieții ne-a despărțit. Îi păstrez o amintire caldă și frumoasă lui Janet. Era singura colegă care mă observa la clasă, privea în mine, zâmbindu-mi îngăduitor spre încurajator la bâlbe. Ei, singura, i-aș fi dăruit Case, trenuri și andrele, nu ca să mă împăunez cu isprava finalizării unui vis comun, ci din dorința, poate, de a mă cunoaște, de a clădi, poate, o prietenie.
Înșiruire jalnică. Șase suflete. Or fi avut și ele ceva de spus. Or fi avut, dar nu mi-au spus mie. Sau, poate, da. Atunci, tu, memorie jalnică. Poate, nu. Complicat.
Șoseaua principală a orășelului nostru îșiruie și ce am nevoie, și ce n-am nevoie: buticuri, shopuri, trei charities, două biserici, cimitirul, 12 pub-uri, biblioteca, gara. Unicul nevizitat, cimitirul, cea mai vizitată, biblioteca, popas cu neajunsuri, cărțile solicitate de mine nu sunt disponibile unei colectivități sătești. Încercarea de prieteneală cu pubul și biserica, împleticită spre inexistentă. Rândurile astea spun: ai totul la-ndemână, trăiești într-un un oraș mic, dar descurcăreț. Ce nu spun, insinuează: nu te potrivești, deși te crezi o mare descurcăreață. Da, așa m-am încrezut. Până aici, în Swintonul ăsta. Da, el îmi oferă cât poate din tot, eu, cât pot din nimic, el nu se plânge de mine, eu, da, de el, eu mă aștept la marea plecare, el îmi dă marea cu sarea, de patru ori, jur împrejur. Să continui? Nu e cazul, pe coarda asta.
Continui echilibristica, agățată de frânghiile cuvintelor. Întorc lent pagini, înaintez, mă opresc, dau înapoi. Altă zi ce nu vrea să-și lepede pijamaua. O îmblânzesc cu lectură. Refugiu sincer, onorabil.
Auzi, noutate: ajuns în Mexic, senor Cortez l-a declarat colonie spaniolă și pe el, guvernator. Bravo lui, a procedat cu cap. Așa ar fi trebuit să procedez și eu, ajunsă în Albion: să-l declar imediat colonie românească, avea și istoria noastră măcar una, cam cețoasă, dar făloasă. Funcția șefă de țară nu m-ar fi tentat, șefă de stradă, nici atât, de fapt, cu prima, am pregetat, am amânat și am iertat. Auzi: apoi, senorul și-a pierdut capul, a pus să fie scufundate vasele cu care venise. Și-a sacrificat libertatea de alegere: mai dau pe acasă, nu mai dau pe-acasă. A făcut un legământ: stau pe loc. Și eu, proasta, tocmai aici l-am copiat. Cu un jurământ de cetățenie sincer engleză turuit reginei, prezentă persoană-portret în biroul unui avocățel, totul certificat, ștampilat și ce naiba ne-ncurci pe aici, ne descurcăm noi și fără tine, bine înfășat într-un zâmbet lătăreț de politicos. Ca să mi se smulgă promisiunea că nu încalc promisiunea de a staționa măritată măcar cinci ani – n-aș fi crezut că mă voi ține de cuvânt o sută. Am divagat. Dar m-am înfuriat. Pe mine. Am o aversiune crasă față de legăminte: te gâtuie mai abitir tocmai când lumea nu-ți e dragă. Mi-l amintesc pe primul – pe cel cu regina, îl consider o glumă neagră englezească – : Am cravata mea, sunt pionier/ Și mă mândresc cu ea, sunt pionier/ Flutură în vânt, stindard de legământ… Am iubit cravata roșie de pionier, mi-o spălam singură, mi-o călcam singură, mi-o legam singură, după ce îi ajustam singură destrămăturile. Habar n-avem de legământul ei de a-mi măsura gâtul cât înghite. Habar n-aveam de înțelesul lui, care trebuia să mă învețe minte: dacă fac promisiuni pe viață și le încalc, vai mie! Lui mie însă, i-a plăcut să se dea în leagăn – de aia acum se dă în avion. Ce atâta rigiditate să atingi un țel mare, de durată, chicoteam, legănând multe și mărunte țeluri de mică sau infimă durată. Decizii, decizii. M-am ales cu un surmenaj decizional călcat-în-străchini. El e vinovat de mereu jos ancora. Gata, sus ancora – pe metrii rămași. Adio, cântăreală da-nu, devin inflexibilă, ce tura-vura, o suverană, asta devin. Așadar, voi încheia un acord de pace cu legămintele: să mă lase-n pace. A trebuit, în fine, să observ că flexibilitatea decizională mă obosește, și mă brăzdează. Mă abate de la unicul meu țel – găsesc eu unul. Pentru el, mă voi încătușa cu-n legământ unic. Fără compromisuri. Iar în clipele de restriște, voi intona imnul nostru drag: Deșteaptă-te, românco, din somnul cela pe solul englezesc și șterge-o naibii acasă! Așa să m-ajute Dumnezeu! Doar o clipă, să golesc ceva năduf…
”Bună dimineata, Pantera roz! În timp ce dereticam prin bucătărie, mi-a venit o idee pentru construcția cărții tale. Nu știu dacă e o idee bună, dar ți-o spun. Două Fantome. Anglia: o fantomă care îți suflă în ceafă de 32 de ani, vrei să te apropii de ea, s-o cunoști cât de cât pentru că nu ai încotro, vă dați târcoale una alteia, dar când crezi că ai prins-o de coadă sau de păr, Fantoma se îndepărtează în ceață și România: devenită de-a lungul anilor și ea o Fantomă, spre care te îndrepți cu emoție și speranță, ca, uneori, să te îndepărtezi cu durere, alteori, cu dezamăgire, dar întotdeuna cu nostalgie; o nostalgie provocată nu atât de un spațiu anume, cât de un timp anume. Până când această Fantomă începe să capete un chip. O prietenă pierdută în ceața memoriei, o necunoscută de fapt, apărută parcă de nicăieri, intră intempestiv în viața ta, prinde contur, capătă culoare, capătă viață. Eu aș putea fi Fanoma aceea!”
O cheamă Lucia. A apărut ca un dar chiar de ziua mea. Eram în România, cu o săptămână înaintea plecării în Anglia, zăboveam încă în pat și atunci am auzit telefonul. ”La mulți ani, Ariana! Sunt Lucia Postelnicu, colega ta din Televiziune, acum și Pop, m-am căsătorit. Îți amintești de mine?” ”Nu, nu îmi amintesc, îmi pare tare rău”. Mă bucur sincer, conversez înviorată și promit o revedere.
Seara, caut o poziție aducătoare de somn. Renunț. Iau jurnalul și scriu: O Fantomă (ciudat, cuvânt ce va fi găsit și de ea) a trecutului meu ivită din niciunde. Un nume: Lucia. Și eu nu-mi amintesc nimic de el, de el-atunci, de el-timp colorat, cu substanță exuberantă. Gândesc cu ciudă: calupuri mari de tinerețe șterse din memoria mea, ca ea să stocheze și să defileze în panglici lungi de vacuitate englezească, măzgălită palid cu rutină plată, provocată de câte-o pagină cu măzgălitură de jinduitor acasă. Chiar nimic? Închid ochii, mă târăsc mai adânc, trebuie să existe o urmă, niște frânturi de lipit într-o imagine… Mi se pare că o întrezăresc: Fantoma Lucia nu vine însă spre mine, pleacă, străbate marele foaier al Telecentrului și întoarce doar o secundă, nehotărâtă, un profil cețos al unei siluete minione, slăbuțe și cu un păr blond, tăiat scurt. Atât mă ajută memoria. Mă ajută un strop mai consistent whatsappul. Debutând – după apelul telefonic, întrupat în cuvintele unei necunoscute, cunoscute atunci, care încearcă acum o recunoaștere, vrând zadarnic să lipească cele două timpuri, atunci este și se încăpățânează să rămână mort – cu punerea mea față în față cu o poză actuală. O Colombină într-o rochie de vară pepit, alb-albastră, cu o broderie aplicată ca un colan în jurul pieptului și cu scufiță adecvată, cloșată, stă pe un fotoliu de curte în preajma casei și îmi zâmbește extralarg cuceritor, invitându-mă să trag o dușcă din paharul pe care îl ridică în prim plan cu totală dăruire de sine. Ochii îi sunt întredeschiși, din cauza soarelui, dar citesc în ei sau așa îmi place să citesc: suntem avid cunăscători, corect prețuitori, suntem doi spiriduși care, ba se prefac că nu iau prea în serios viața, ba nu se joacă că se prefac. Dedesubtul corolei celei mai mari flori stilizate a rochiei, așezată exact unde trebuie, bate inima unei flori de carne, ale cărei petale par să fi adunat în buchetul lor talente prețioase, așa cum îi stă bine unei adevărate inimi, precum înțelepciune, simțire, bunătate, frumusețe, toate virtuțile trebuincioase împlinirii unei vieți trăite doar o dată. Nu le cunosc încă, doar mi le imaginez, dar îmi doresc și da, sper, vreau să mă bucur de dărnicia lor risipitoare.
Și încep să le cunosc. Prin dărnicia whatsappului. Prin dialogul România Anglia.
N-am bănuit, firește, după apelul tău trimis de neant, as zice, datorită zecilor de an scurși de când nu ne-am văzut, că nu va dura mult și acel început inițiat de tine își va pune aripi nebunești, ca să ne poarte într-un zbor nebunesc și să ne depună pe tărâmul unei prietenii… alese?, magice?, nu găsesc cuvintele care să-mi convină. Yin, completând un Yang, poate.
Din start, m-au impresionat două lucruri: iuțimea și flerul cu care mă ”citiseși” în cele câteva pagini din Cum să fii fericit în România și apoi, dorința, aproape obsesia ta, cu suișuri și coborâșuri, de a pune mâna pe cartea mea Case, trenuri și andrele, continuând să vrei a mă citi dublu mai departe. Am fost flatată, desigur, însă nu de asta ți-am promis pe loc că neapărat voi veni la tine și vei primi cele două cărți ale mele. Așa credeam – și eram sigură. Uitam de ghinioanele presărate în cale de zodia mea. Aperitivul din ultima săptămână de ședere în țară, un covid, formă ușoară, l-am ignorat, ca și regula de a sta cuminte în casă, așa că, am pornit a face liste și a suna colegi, invitându-i să participe la mica agapă a lansării noii mele cărți în cuibușorul nostru Monte Carlo – restaurantul. Față de tine, am ținut secret faptul că nu voiam să-ți aduc cadou acasă boala și ți-am propus să te alături grupului nostru. Meditând însă mai adânc asupra riscurilor, am decis – cu suspin și durere – să contramandez totul, dezamăgind la rând pe fiecare.
Ți-am ascuns – nu era cazul să mă jeluiesc – și că, în seara aniversării mele, după ce tu urcaseși din negura acelei prăpastii de timp, pe frânghia acelui luminos La mulți ani!, în viața mea, în seara aceea, la restaurantul unde mă invitase fiul meu Răzvan, am coborât eu într-o altfel de prăpastie, prin ruptura furtunoasă și definitivă de persoana fără calitatea de noră și fără aceea de a dovedi că are o inimă. Fiul meu a asistat mut, ca la o scenă străină de el, ca apoi, să mă petreacă doar cu privirea, lăsându-mă să părăsesc în noapte localul. Drept care, m-am juruit să nu-i dau ocazia ca să vină pentru o iertare prin prezență cu absență de cuvinte, sub pretextul de a mă conduce la aeroport.
M-am ținut de cuvânt. În ziua plecării, deși zborul era la opt seara, am hotărât să plec hoțește dis-de-dimineață, urmând ca să-mi toc timpul cumva și undeva până la un punct rezonabil al amiezii.
Welcome To England!
Welcome în Anglia mea, rătăcită în Anglia lor!
Angliile lor: UK, United Kingdom, United Kingdom of Great Bretain and Northen Irland, Great Bretain, Bretain, Britannia, Anglia, England, Englaterra, Albion – zis Perfidul. Confuzie mare. Welcome, totuși. Într-un jurnal sașiu, uite căptușeala-nu e căptușeala, cu adevăruri dure, însă, strecurate printre rânduri. De ce Anglia? Ce referințe am adunat despre țara asta, ce gărgăuni m-au ghidat: literari, matrimoniali, premeditați, cum ar veni, de căpătuială tricotistică? Și cum adică 32 de ani, un divorț continuu? Adio, Albion! Cu partaj cinstit: dau un Regat pentru un Exit!
Visez. În Anglia, mai departe. În insula asta, care nu se mai străduiește demult timp să-și agonisească alte uscaturi. A reușit sa-și agonisească însă, sub Mânecă, povestea mea. Vreau să mă mântui de ea, vreau s-o deșir. De la poale-n sus, de la gât în jos, ce importață mai are? Are: mai sus de gât, îmi revăd chipul din ziua descinderii pe acest Pământ al făgăduinței: aerian, senin, văduvit de umbra a ceea ce ar putea găsi acolo. Am tot încercat să îl tușesc afară. Zadarnic. Poate scap de el, tușit pe pagina asta. Și de procesiunea care-l precede, mia de chipuri pocnind ca floricelele când își desfac parașutele albe în ceaunul memoriei. Poate se decide. Nu ce traiectorie a timpului afectiv să aleagă, între cea ascendentă și cea descendentă, ci să nu-mi hărțuiască uitarea, să mă absolve de obsesiva lor numărătoare. Așadar, asta fac: pendulez între trăirile lui Acum, care se scufundă în abisul memoriei, devenind trecut întrebător sau mustrător, și amintiri uitate, dizlocate, surprinse în efortul de a irumpe la suprafață, să respire o gură de viitor, actualul Prezent întrebător sau mustrător. Așadar, n-am scăpare: în orice punct aș fi în clipa asta, mă simt irevocabil și implacabil captiva acestui lanț de chipuri, o mie de verigi-instantanee din albumul eurilor vieții mele. Cu prea multe prestații donquijotești, sărind mereu în față – cu pretenții de aplauze?!?
Ariana Cosânzeana și David Făt Frumos din Albion
Zi de martie năzuros, 1990. Port un chip hotărât, de 45 de ani: respiră libertate și acțiune, dovadă, mâna în ghips – am pus la treabă niște clăpari fără nicio repetiție. Divorțată de al doilea soț, divorțată de slujba de redactor la Radio, am spus deja un Da total și definitiv, vrăjită, ochii în ochii celor două andrele – pasiunea, direcția, busola zilelor și multor nopți ale mele. Cărora le promit o altă expoziție. Mă țin de cuvânt. Uite-mă, lângă exponate, în vitrina Teatrului Foarte Mic, aștept mușterii. Pe bulevard, vânzoleală post-revoluționară: violență, saltimbanci și naivi, frenezie de căpătuială din orice. În capitală, aterizează buluc români din exil, iar unii, chiar în expoziția mea. Pe ușă, intră o pereche simpatică: El, un brunet arătos, alură de boem, țigan muzicant român, imigrant la a doua generație, o îngăduie plictisit și bine dresat pe Ea, o filipineză mignonă, aparent fragilă, dar, văd de la o poștă, bossul, care adoră hainele și târguitul, deci își încarcă serios brațele cu obiectele mele. Ca să mă invite apoi, tot serios, o lună la Haga: masă, vilă și agent de vânzări ale tricotajelor mele. Umplut șifonierele doamnei cu unicate, gătit, aspirat, spălat wc, după contract – cu cerneală simpatică.
Zi de mai zburdalnic. Asortată chipul meu – cam sorcovă, cam visător. Actele, parafate rapid, geanta de voiaj, gata să nască. În ton cu febra generală a schimbărilor din țară, dau zor pe față-pe dos. Dar și închipuirilor. El doradul Vestului, la concurență, le împletește de zor aripi incredibile.
Haga, 13 mai. Ignor avertismentul cifrei (ca să Văleleu mai târziu): îmi schimb chipul stresat de acasă, îmbrac chipul nebunatico-radiant al copilăriei și îl pun pe pilot automat – al gazdelor. Ziua, Ea mă plimbă, îmi cumpără câteva flecuștețe, cheltuind însă în delir pentru lâneturi extra contra prelucrări extra, seara, El mă vrăjește cu vioara într-un local extra. Năucă de ce văd, ce aud, ce gust, uit să mă ciupesc ca să revin la realitate. Însemnând trudă întru umplerea șifonierelor, dar neglijare răuvoitoare a atribuțiilor de chivuță. Sunt într-o țară străină, într-o casă străină, pereții mă privesc tot mai chiorâși, ușile îmi șușotesc pe la spate. Cu ce-am greșit?
Conspirație reușită, cu ajutorul a doi prieteni făcuți la iuțeală, Jan și Anne,: răpirea Arianei-chip-mototolit de plecare, cu previzibilul alai al strigătelor de mahala filipineză. Chip dres, adăpostit și înveselit de Anne. Care mă adoptă ca o cloșcă: mă răsfață, mă dădăcește, îmi adună o poală de bani din vânzarea tricotajelor. Totul pare minunat-frumos – răbdare, apare și Făt Frumos, când lucrurile scapă puțin de sub control. Al Annei. Care are un frate, care are un hotel, care face și pe șoferul, drept care, într-o bună(?) dimineață, organizeză o excursie pentru un grup de clienți englezi, între care, mă strecor și eu. Aranjamentul Annei, bosumflată la final de achiziția – pot să-i spun suvenirul meu? -: nu-i place cetățenia lui.
Nu-i frumos, ziua întrupării lui Făt Frumos englez merită un paragraf din partea chipului de acum, clar și pe șleau, despre chipul de atunci, confuz și romanțat – și cam plecat de la datorie. Primul popas, prima ocheadă, involuntară: Robert Redford, că-i seamănă, încă tânăr, zvelt, într-o canadiană bleumarin, șmecher descheiată, târâie după el un plictis profund și greu. Se scutură iute de el la apariția mea – după SOS ul șoferului: Aveam o româncă cu noi, am pierdut-o, e singură, la primul ei voiaj în străinătate – și se îndreaptă hotărât către bancheta unde stau. Stăpân pe jumătatea obținută, se cufundă apoi placid într-o tăcere eroică. A doua ocheadă, voluntară. Popasul următor: colegul de bancă stă cuminte, cățel dresat, în spatele stăpânei; la ușa prăvăliilor, așteaptă. Wow! Saboți albi! Cocoțați pe o platformă de lemn cam solidă, dar ce sex-appeal au: țeapăn, durabil, ca o lecție de istorie, prețul obscen nu contează, îmi trebuie neapărat! Ești măritată?, mă miruiește brusc R.R., de mai să scap pachetul jos. Hodoronc-tronc! Deci mister are limbă, dar, Doamne, cum o folosește! Sunt perplexă. Câți ani ai? Asta-i prea de tot. Totuși. Poate așa se poartă pe aici, să mă comport și eu the western way. Bine, să facă pe pozarul. Și îi pun aparatul în brațe – ajungem îndată și la mine în brațe. Ce încă nu pricep: când a executat saltul intermediar acel mine, de-a ajuns să meargă mână-n mână, ca la grădiniță, după jumate de oră, pe aleea aia zgârcită, străjuită de pomi rari, cu John David Rosser din Swinton, lucrător la Căile ferate engleze. Care JDR, de Olanda, nu-i interesat, vremea îi displace, grupul lui e banal. Cam apatic, cam trist personaj, să-i împrumut nițel opusul meu. Inocența, calmul, politețea lui sunt totuși cuceritoare. Înțelege aluzia gândită și schimbă rolul. Timidul cu un nume-scut de rege biblic ia comanda: Pot să te văd diseară? Ce zi cu susul jos. Hâm!
După-amiază ce întârzie să se stingă în depărtări la chemările ascuțit repetate ale albatroșilor. Imaginea noastră pe plajă ar părea oricărui spectator însăși tihna și echilibrul unui cuplu așezat în rutina țesută harnic de șirul anilor. El îmi ține conștiincios angajant sculul, eu îl depăn amuzată, dar și intrigată de modul rapid cu care mă cucerește prin gesturi mărunte, aparent insolite, căptușite cu intenții afectuoase. Continuăm serios ocupați: eu dau din bețe, el aruncă expert și impasibil felii de cartofi albatroșilor, cerșetori obraznici. Se întinde apoi comod pe nisip și se cufundă instantaneu într-un somn scurt, sonor. Se trezește brusc, ca să mă surprindă cu altă întrebare-glonț: Ai putea trăi în altă țară? Da, îi răspund iute, în stilul meu caracteristic – fără să gândesc.
Lanțul de chipuri s-ar fi putut rupe sau rugini. În niciun chip, sunt destui care au grijă să nu. Weekendul care vine, Karl, iubitul Annei, care vine – să-mi lege lanțul de gât, nevinovat – Anne, care, vrând intimitate, mă livrează în intimitatea hotelului fratelui, care mă primește cu brațele deschise, la figurat, curtezanul meu, cu brațele lui deschise la propriu și aș mai fi eu, care arunc vina pe complotul lor, trezindu-mă în zisele brațe. Care, după trei zile, se tot întrerup din facutul bagajului și trimit în ajutor ochii și gura ca să mă roage: Vino în Anglia! Ochi în lacrimi. Hâm!
Zi neagră: 13 iunie 1990. La Otopeni, cu imaginea încrezător coafată de vraja Vestului, cu toalete noi și multe în bagaje și cu ceva avere în verzișori, mă avânt să-mi îmbrățișez fiul. Trebuie să ocolim centrul orașului pe străzi lăturalnice, au năvălit minerii, e prăpăd! Acasă, mă învârt fără rost, orice plan îmi pare o utopie. Scrisorile lui David, invitații insistente, o ancoră. Hotărât, plec în Anglia!
Miercuri, 19 iulie, Heathrow. Anglia îmi chiuie pe chip: plutesc, amețesc, nu vreau să mă trezesc. Mă trezește brutal sora ei, sâmbăta cu cele trei ceasuri rele. Puțin îi pasă că e ziua mea aniversară, îmi substituie inelul promis cu decesul tatălui. David cere ajutor brațelor mele și câte unui păhărel de țuică – abia au făcut cunoștință. În pauze, mă roagă iar și iar să mă mărit cu el. Așa sfârșește și litrul, și sâmbăta. Nu înainte de a-i împrumuta harnicei surioare luni ceasul rău rămas. Așadar, iată-ne la Home Office: la un ghișeu, obținem certificatul de deces, la altul, înaintăm actele de căsătorie. Nu!, ba Da! Cireașa de pe tort, incinerarea n-o descriu, vreau s-o uit. Nunta englezească, fără invitați, fără flori, fără lăutari, chiar deloc. Urmată de nunta românească – datorată formalităților aberante – cu avalanșa ei de flori și de invitați, tare dornici de a-mi vizita noua reședință, absolut, nu.
Ziua descinderii finale în țara făgăduinței, în promițătorul acasă, zi colțoasă de decembrie. Înfășurată în nepotrivita mea blană, stau ancorată de valize în aeroport. Chipul? Nu îndrăznesc să-l descriu. Nu îndrăznesc să merg nici la toaletă. Altă sâmbătă, alte ceasuri, 24 din 24, rele și reale, cu încărcătură de la rău, la mai rău, la mi-e rău. Înșiruit în crescendo pe fața mea. Cerșesc în jur fise să-mi anunț soțul. Nu răspunde. În sfârșit. Aștept apoi, ca trenurile să învețe a circula și duminica, aștept apoi, ca să ajungă până la mine, cu pasagerul mult dorit. Aștept amiaza, aștept noaptea, aștept altă amiază. Apoi. Inventat ca pedeapsă pentru mine? Chipul meu nu înțelege, decât că se afundă într-un scenariu grotesc absurd. După strădanii la Informații, după anunțuri în patru terminale, când îl zăresc înaintând spre mine numai zâmbet, îl împing la o parte, articulând isteric: Vreau la toaletă!
Față-n fața mult doritului acasă. Deschid, prima oară, larg ochii. Privesc în jur cu atenție. Singură. Casă ostilă, urâtă, guvernată de un frig devorator, pedepsitor. Nu-i suficient: cu rânjet crud, de învingător. Acasă, în România, vin sărbătorile. Mă înfășor cu un trenci peste claia de haine, mă așez pe un taburel lângă șemineu, unica sursă de căldură, și încep a plânge. În tihnă, meticulos, cât pot de stăruitor. La propriu. Preț de șase luni. La figurat, n-am încetat. Picătura englezească lucrează.
Cam ăsta este lanțul lui De ce Anglia? Am eu vreo vină? Dacă da, în care verigă? Am vreo scăpare? Dacă da, în care țară? Întreb și eu așa… Parcă n-aș ști.
Ianuarie. Îi număr letargiile. Tot mai multe. Superlative. Îi număr așteptările. Tot mai puține. Subnutrite. Am terminat Evadarea tăcută. De câte ori voi lâncezi, voi amâna, voi smiorcăi și alte evadări limbute, puse pe seama gratiilor mele, să-mi amintesc de Lena Constante: Demnitate, Mândrie, Curaj, Voință, Discreție, Autorespect. Să-mi amintesc cum se spăla pe dinți cu fire de mătură. Căutând soluții, inventând, învingând, evadând prin arma spiritului dincolo de gratii. Mereu. Singurele daruri sincere ale zilei: trei ore cu Historica s women în brațe – aflu despre delicioasa Carte a pernei, jurnalul picant al unei delicioase curtezane la curtea împăratului japonez, anul 1000 – și alte două, una porție giugiuleală gingașii ghiocei, cu aruncat bezele fiecăruia și una porție giugiuleală cu zănaticii iepurași, zăbovind aplecată peste ulucii unei ferme. Patru. Țupăiau de colo-colo fericiți, nici că le păsa de îmbufnarea cerului. Darurile neserioase ale zilei fiind: porția permutare pat, cu capul la fereastră, unde trage bine, nu lângă ușă, unde nu trage deloc caloriferul – pentru feng shui pozitiv, nu-mi pun în primejdie sinele nocturn, care, umblând brambura, poate trage o sperietură de moarte, surprins de oglindă, spre deosebire de sinele diurn, care se descurcă binșor, nu se privește în oglindă – porția de subliniat amarnic Ikigai (Fericirea de-a fi mereu ocupat, după filozofia japoneză), alt manual de inoculare garantată a longevității bătrâneții ori alt surogat-amăgire, ambele inofensive, și porția croșetat. Acuș mă pregătesc de porția muzică lin clasică. Două ore. Cu lumina gâtuită, înainte de culcare – asa cere Ikigai. Ce alt job de indus, dorm dus înainte de termen.
P.S. Citate din Ikigai: De ce nu vă sinucideți?, își întreabă pacienții, ca tratament introductiv al depresiei, logoterapeutul Viktor Frankl. Întrebare sinucigașă, practicată cu succes: subiecții, derutați, uită motivul pentru care au venit și pleacă vindecați. Altul: Fii apă, dragă prietene, Bruce Lee. Favoritul meu: singura cale de scăpare din insula asta – înot. Păcat, Uneori am noroc și scriu mai bine decât pot a spus-o, înaintea mea, Hemingway. Și cu panseul lui Aristotel, Suntem ce facem zi de zi, excelența nu e un act singular, ce să fac, nu pot responsabiliza ziua să-l ducă în cârcă. Și eu ce fac? Păi, se vede, excelez doar cu lectura. Ușurel-ușurel, să nu contaminez miezul. Nu al lecturii, al meu. Deși îmi simt ochii cum vor s-o rupă la fugă unde văd cu ochii. Nu-i glumă. Un cronometru de stins ”cuptorul”: 50 de minute funcționare, zece, stingerea. Ca și cumpărat – trecut în agendă.
Uneori, sunt zbor în vis. Eliberat din corsetul unui culoar. Am aripi, dar eleroanele lor nu mă sâcâie corectându-mi permanent direcția, ci mă îndeamnă să înghit felii de noapte, bezmetică, uitucă de existența unui pilot automat care să-mi calculeze de o mie de ori pe secundă devierile minuscule și să trimită ordine de reglare a direcției la ampenaj. Ca să nu mă prăbușesc. Tocmai ce caut eu cu lumânarea. Și tocmai unde voiam eu să ajung: ador prăbușirile astea de hopa Mitică, fără dureri, fără urmări. Alteori, de cele mai multe, sunt zbor în realitate. Atunci, prăbușirile funcționează neplanificat, duriform și fără happy hopa, Ariana. Ciudat: cu cât mă expun mai mult turbulențelor, capriciilor de vreme rea ale vieții, cu atât mă comport mai mult ca un pilot naiv de vreme bună. Subapreciez sistematic rolul corecției după decolare și supraapreciez rolul pornitului grabnic la drum. Un exemplu ce mă frige: planul de căsnicie perfectă cu Anglia s-a destrămat? O crasă supraapreciere a planului. A Angliei – eu ies frumușel din ecuație. Nu! Un parteneriat trebuie înfășat-desfășat, ajustat-reparat, plivit mereu de cineva. Cine va!, ocupația cu dresul ici-colo, displăcându-mi profund, am imputat-o startului: Curtea Marțială. Am pedepsit-o – voiam să spun am suferit. Acum, m-am înțelepțit: nu este vorba aici despre a alege țara potrivită, ci de a înlătura din funcție țara nepotrivită. Punct. Cu un apendice: chiar trimisă la casa de corecție, Anglia asta tot o insulă rămâne, ceea ce România, nici în visurile, nici în deșteptările ei cele mai urâte, nu va fi. Iar eu, hai, accept să fiu avion, în nici un caz însă, barcă. Situație inversă celei din bancul cu divorțul: De ce vă despărțiți, mă? Păi, să vedeți, dom judecător, potrivire de caracter: eu îi arunc cu farfurii în cap, ea îmi aruncă cu farfurii în cap. Stai!, bancul ăsta mi-a dat o idee genială de rezolvat litigiul meu gordian: farfurii am. Deja simt tremuriciul, văd în detaliu scena: eu o pocnesc pe maștera Anglie cu farfurii în cap, ea nu mă nimerește – decât mai jos cu un cap. Ce pregătire, ce strategie de reușită perfectă? Povești. Ajustat, corectat. Fără mustrări, fără fasoane. Dacă e prea târziu, far-furiile! Vorba poetului: Să mă împiedic de un ciot?, de
Am atâtea de spus și, desigur, trebuie să pornesc de undeva. Aleg să încep cu niște notații vechi despre un loc drag sufletului meu, un loc potrivit stării mele de acum. Nu știu dacă o fac pentru că acolo am simțit multă iubire, nu știu exact nici pentru cine … poate cavalerii, poate soțul meu, poate clădirile, bisericile, marea …
O lună în Malta
Nu-mi era nici bine, nici rău, eludam doar realitatea, vizionând fără participare un film încâlcit, și, deodată, pe scurgerea genericului de final, m-am trezit aruncată brusc și intens în picaj dincolo de straturile dense ale camuflajului de vată poleită, unde m-am întâlnit iarăși cu minele acela zilnic, banal. Mi se întâmplă cam des de la o vreme asemenea repuneri în context, care mă sperie ca o cădere în hău dintr-un avion. De cele mai multe ori însă, reușesc să-mi joc destul de convingător rolul de călăuză însoțitoare a celuilalt mine, pe care îl plac.
Astăzi, mă aduc în Malta. La miezul nopții. Lipsită de recuzita pentru doftoricit frica. Cu 20 de minute înainte de aterizare, avionul chiar mă prăbușește de la etajul 90 la etajul 20 al neantului. Apoi își continuă manevrele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămân rigidă, cu ochii ficși măriți și cu gura deschisă de groază, ca într-un film mut, minute în șir. Este o experiență unică și reală, nu mai este lucrătura bolnav insidioasă a minții mele și nu știu cum s-o gestionez. Nici nu vreau, ar pretinde grave amendamente statutului meu de traistă-n băț. A fost, totuși, un zbor lin și în cele trei ore, am avut dispoziția să țes planuri pentru luna malteză: ce să revăd, ce să explorez, ce să scriu. Planuri urmate de proiecte-capitole, urmate de o carte. I-am pipăit chiar coperta lucioasă.
Din drumul cu microbuzul spre hotel, o singură imagine penetrează întunericul, de sus, undeva la distanță: șalul de lumini, conturând clădirile medievale ale Mdinei-Rabat, care pătrund dincolo de noaptea gândurilor mele. Îmi garantează amânarea unei decizii amputante? Lasă, voi găsi eu vreun compromis între plecări și veniri, doar sunt asul lor. În Malta, mă aduc a treia oară. De fiecare dată, pentru o lună, în noiembrie, când soarele picotește ca un bunic, când Mediterana adie a stâjenei străvezii, când drumurile sunt țesute de turiști la vârsta cumpătării. Așadar, dragă Malta, după atâta timp petrecut împreună, aș zice că mă aduc acasă, în al treilea cel mai bun loc din lume unde să tot muncești și să tot trăiești, după un ultim sondaj inter-nații. După al meu, să tot lenevești și să tot vagabondezi. Un contrast dureros: pe sky news, România a devenit vedetă prin protestele stradale ale tinerilor.
Răsfoiesc o revistă. Se spune că numerele pun în umbră cuvintele. În micul dar idilicul arhipelag maltez, de numai 316 kilometri pătrați (incluzând surorile mai mici, Gozo, Comino, Cominotto și Filfla), și cu o populație de numai 423.282 locuitori, sunt 300 de zile însorite pe an, 44 de grade, cea mai fierbinte temperatură înregistrată, 10 sărbători naționale anual, 359 biserici, una la circa o mie de suflete. De aceea, probabil, atâta bogăție de sărbătoriri și festivaluri. Doar în noiembrie: Festivalul tuturor sfinților și tuturor sufletelor, Festivalul St. Martin, Festivalul pokerului, Festivalul international de orgă, Mdina Grand Prix, ,Jekk joghgbok (fonetic, jek-yoj-bok). Să mă invit la toate? Primului, care ține toată luna, vreau să-i fur rețeta, zis delicioasă, deși macabră ca nume, a unor pișcoturi cu migdale: Oasele mortului. Denumite astfel datorită formei lor de oase (scrieți-mi și vă dau rețeta).
Ne-am cazat: Hotel Porto Azzurro, apartament 312, cu vedere spre St. Paul bay, în vecinătatea promenadei din Bugibba. Pe care, cele trei kilograme câștigate în vară pentru merite deosebite în mânuirea furculiței la restaurantul de lângă firma fiului – La bucătărașul cel dibaci – trebuie călcate în picioare nu cu milă, cu milele. Coș-niță la supermarket – atenție, coș-mare!, aerul de mare dă poftă de mâncare. După experiența buf cu noi din avion, refuz să mă gândesc la întoarcere, lupt îndârjit, poate reușesc să înghesui toată Malta în rândurile astea, presimt ca nu va mai fi alta. Deocamdată, reușesc o primă bravadă kilometrică pe un drumușor prăfos lăturalnic, strecurat printre mici parcele de grădini sălbăticite, cu scaieți uriași, către un locșor idilic de pescuit. Ruta de întoarcere, mai de-a dreptul, îmi solicită toate resursele de alpinistă la pensie. Încinsă de efort și de căldură, escaladez pieptiș, pe muțește, coasta stâncoasă care înconjoară laguna. Ar fi chiar frumos aici, pe creastă, dacă aș putea privi în jos către năzurosul tipar al întinderii turcuaz-verzui sau în lături, la temerarii copăcei noduroși și țepoși, în loc să țopăi cu tălpile moi și sensibile ale tenișilor printre pietrele săltărețe și ascuțite ale covorului așternut pe cărare. Drept siestă, altă porție de topit calorii de-a lungul promenadei, apoi, pe șoseaua îngustă, sufocată de gazele traficului infernal, care plutesc deasupra ei fără vreo jinduire de înălțare la cer, magnetizate de fațada zidurile groase ale clădirilor mușcate de vreme. La marginea serii, cine o mai poate întâlni pe „Fata de la marginea vieții” a lui Mircea Cărtărescu? După asemenea maratoane?
Încredințez ecranului candid al laptopului primele fuioare de cuvinte. Sunt pe o plajă stâncoasă. David a plecat să înoate. Nu înainte de a-mi priponi grijuliu un picior cu breteaua rucsacului. Cel care se va încumeta să-l subtilizeze trebuie să mă răpească și pe mine sau să mă târâie după el, în timp ce eu, probabil, aș continua să scriu, fără să observ diferența. Nu este o năstrușnicie, este o prevedere înțeleaptă a unui Stan pățitul. Cu ani în urmă, ne aflam în Barcelona – eu, fremătând de emoțiile primei întâlniri cu iubita mea Spanie. Ședeam ca sardelele pe o băncuță lungă și joasă în piațeta Catedralei. David tocmai scosese din rucsacul care ne despărțea o bere. A tras o dușcă și, în momentul când a dat să bage la loc sticla, a realizat că n-are unde: rucsacul dispăruse. Ne-am necăjit și nu prea, comoara din el însuma o cutie cu trabuce subțiri – pe vremea aceea fuma pipă (pufăia doar) – un prosop și slipul. Banii, extrem de prevăzător, îi ține întotdeauna într-un buzunar securizat strașnic cu un ac de siguranță de mărimea și fasonul unuia corespunzător burții unei balene purtătoare de nădragi. Eu, aeriană cum sunt, am plecat încrezătoare, după trei zile, într-o excursie la Valencia, fără o poșetă ațâțătoare și hotărâtă să-mi apăr avutul în bani, plus card, strângând în pumn permanent portofelașul din buzunarul canadienei. Am apucat să vizitez numai un muzeu. Dar ceea ce îmi amintesc în detaliu este doar trecerea aceea de pietoni, cu momentul în care am început s-o traversez, având mâna ferm pe portofel, și următorul, când am ajuns dincolo: portofelul disăruse pe traseul a șase metri. Respectul pentru profesionalismul hoților spanioli mi-a impus măsuri drastice mai târziu, atunci, am bezmeticit prin toată Valencia căutând o circă de poliție, din cauza cardului care trebuia anunțat ca pierdut fără zăbavă. Noroc că în milostenia lor, în buzunarul celălalt, hoții mi-au lăsat biletul de întoarcere. În afara muzeului amintit, din răsfățata Valencie, nu-mi amintesc decât autogara murdară, inventariată cu ochii ore lungi, udate din belșug cu lacrimi de toate mărimile: fie cât oul de struț, pentru că nu văzusem nimic din ceea ce lăuda cartea-ghid, fie cât oul de porumbel, pentru că presimțeam c-am ratat unica mea șansă (și cât de vizionară am fost!), fie cât oul de crocodil, pentru că într-un magazin din Benidorm, mă aștepta să o achit cea mai fabuloasă haină de piele și eu nu aveam cu ce (dar nu m-am lăsat, am comandat-o prin poștă). Era într-o sâmbătă, cu blestematele ei ceasuri rele, iar a doua zi, duminică, ne întorceam în Anglia (a se observa ritmul deplasărilor mele: a treia zi zburam din nou, din Anglia către România). Acasă însă, mă aștepta o somație de la bancă ca să dau socoteală cu detalii: când, unde și, mai ales, de ce? Luni, în timp ce eram chemată urgent pe toate coridoarele să mă îmbarc în avion, eu sunam disperată la bancă, care mă informa, scoțându-mă nevinovată din șaradă, că într-o singură zi cardul meu fusese stors de 17 ori (cifra mea!). Pierderea băncii, bineînțeles, eu nu aveam un șfanț în cont. Nu mi-au spus cât, dar îmi imaginez că nu au golit un aprozar. În a doua Maltă, m-au ușurat numai de telefon, pe companionii noștri însă i-au operat încă din aeroport, la sosire, de 600 de euro. În ce-l privește pe David, de cum ajungem la hotel, plătește oricât pentru un seif, unde își pune valorile și, mai cu seamă, pașaportul. Nu-i pot sugera asfaltul de la intrare, ca să le îngroape cum obișnuiește acasă, i-ar trebui un picamer.
Valletta. Când Alexandra, nepoata mea, era o gâgâlice alintată, o acompaniam iar și iar, pe post de admiratoare, pe teritoriul – cam toată casa – prinților și prințeselor ei, cărora nu obosea să le schimbe rochile, să le pieptăne – să le smulgă – șuvițele ca mătasea porumbului (singura asemănare cu păpușile din foi de porumb ale copilăriei mele), să le certe, să le învețe bunele maniere – după ce le boteza cu nume năstrușnice. Ritualul sfârșea cu alegerea unei prințese potrivite – populația feminină a păpușilor Barby, ca și în realitate, depășind-o cu mult pe cea masculină – prințului în favorurile zilei, ca apoi, perechea, apucată cu nădejde de gât, să fie ciocnită cap în cap, precum ouăle de Paște, cu suficientă ciudă și insistență din cauza buzelor rigide de plastic, nepricepute în ale țuguiatului pentru sărutul-pecete al împletirii destinului. Și, ca să intru în joc, dar și puțin geloasă pe atâta desfășurare de ispite – niciodată, niciunei femei nu-i prisosește un prinț, în oricare stagiu al vieții s-ar afla – îi mărturiseam sfioasă că am și eu un secret al inimii, un ales, pe care chiar așa îl cheamă: Alessio. Cam șchiop, cam bătrân, cam uituc, rar mai primesc o veste de la el. De o sărutare, nici vorbă. Eu însă, tot îl iubesc nespus, chiar și așa hirsut. Alexandra își umfla obrajii, pufnea în râs, ca apoi să-și rotunjească ochii întrebător: „Hai, mai spune-mi!”
Așadar, Valetta, iată-mă! Mă aflu pe tărâmul mult visat al prinților tăi-cavaleri. Firește, mi-am ales urgent unul încă de la prima descindere. Fără a răsfoi o singură pagină de istorie. M-am lăsat pe mâna inimii, care mi-a arătat cu toate degetele alesul: Manoel. Un nume scurt, frumos, biblic. Mai lung spus, Don Antonio Manoel de Vilhena, principe de Malta și Gozo. I-am ochit mai întâi, de la prima vizită pe insulă, statuia de bronz, l-am reîntâlit apoi în galeria cavalerilor din Rabat, i-am călcat pe urme de-a lungul mozaicului din palatul Parisio, i-am sorbit cu toată ființa chipul cu trăsături nobile, distinse – i-am ignorat statura, așa-s portughezii, mai mărunței. Nu contează, alesul meu merita alegerea mea: a fost 14 ani Mare Maestru al Cavalerilor de Malta, a fost cel mai îndrăgit dintre toți conducătorii ei, considerat binefăcătorul Ordinului și al insulei datorită refacerii Mdinei după cutremurul din 1693, costruirii fortului Manoel, pe insula care îi poartă numele, cu garnizoana întreținută din banii lui și, mai ales, a teatrului, numit cu afecțiune de maltezi simplu: Manoel. Astăzi, la prima oprire în Valletta, mă grăbesc la întâlnire, să-l revăd pe Manoel, teatrul-muzeu, Teatrul Național al Maltei. Construit în numai 10 luni ale anului 1731, unic exemplu de arhitectură barocă, al treilea cel mai vechi teatru din lume încă în funcțiune, după cel din Croația și Vicența. Parcurg holul de la intrare cu pereții tapisați cu înscrisuri ale Marilor Maeștri Ioaniți, cu postere și pliante ale vremii, având titluri de opere precum Othello, Norma, Paiațele, de piese sau concerte, tipărite în italiană, limba elitelor vorbită și în teatru. Diverse obiecte de „mobilier” din lemn, fabricate cu ingeniozitate în secolul al 17-lea, încă pot produce efecte speciale: ploaia, tunetul, vântul. În încăperea alăturată, înșiruirea de fotografii cu figuri celebre de actori care au onorat scena și capete încoronate care au onorat spectacole este patronată de privirea vizionară a amfitrionului. Prezent peste veacuri într-un bust de bronz baroc, impunător, înveșmântat în armura de cavaler, cu o eșarfă cochetă înfășurată în jurul gâtului și cu o perucă bogată, coborând regește în valuri de bucle, cu trăsăturile sale alese, cu buzele frumos conturate, mândrul portughez parcă îndeamnă, în cuvintele săpate pe frontispiciul acestui templu viu al artelor, către înălțimi de neatins: quod not ascending – to what heights may I not climb. Prima reprezentație a avut loc pe 19 ianuarie 1732, iar primii actori au fost cavalerii italieni ai ordinului, urmați de cavalerii francezi, ca, în final, distribuțiile să devină eclectice, prin alegerea artiștilor locali, de ambele sexe. O parte din numărul uluitor de costume și accesorii deținute de teatru, 14.000 – cele din secolul 18 de o valoare inestimabilă, aparținând muzeului – se poate închiria (bine de știut, mai știi?). Așezată confortabil în auditoriu, într-un scaun capitonat cu pluș roșu, mă uit la balcoanele-loje elaborate în stil deco și dispuse în șase etaje, dând forma de potcoavă sălii. Mi-aș fi dorit un binoclu, ca să pot admira medalioanele pictate în fața fiecăreia de Angelo Ercolane: pe primul nivel, scene cu peisaje din Napoli, de unde provenea, sau, urmând modelul teatrului Santa Lucia, din Palermo, scene florale cu aranjamente de instrumente musicale, pe al doilea și al treilea nivel. Privind în sus, descopăr că tavanul bogat ornat, pictat ca să dea impresia de Dom, este, de fapt, plat. Din loja prezidențială, cea mai decorată, ca o regină așezată pe un tron stil Ludovic al 16-lea, urmăresc vânzoleala de pe scena care pregătește un decor medieval pentru vreo poveste imposibilă de iubire între un cavaler și o țărăncuță malteză. De oriunde, din cele 600 de locuri, ai privilegiul de a privi un spectacol de teatru, dans, operă, balet, în intimitate, grandoare și acustică perfectă. Scaunele pot fi ridicate și auditoriu devine o sală de bal, un eveniment obișnuit la aceea vreme. În perioadele sale întunecate, fără dănțuit, Manoel și-a schimbat de câteva ori identitatea: a fost folosit fie ca hol de dans, fie ca cinema, fie ca loc de dormit într-una dintre loji, pentru cei fără adăpost, contra un penny pe noapte, în timpul războiului. Ca orice clădire care se respectă, și Manoel are stafia lui: o femeie în gri și-a scăpat din brațe copilul și, îngrozită, s-a aruncat dintr-o lojă de sus. Lăsând în pace Femeia în gri, care n-a deranjat până acum nicio reprezentație, în ce-l privește pe alesul meu, cu sau fără, deși, mai ales, cu voie, îl voi întâlni deseori în periplul meu maltez.
Cer albastru de neînceput. Este ora 9, mărșăluim deja pe lângă apa netedă, de sticlă. Dimineață, am privit reculeasă, de pe balcon, laguna cu insulița aproape legată de ea. Profilul bisericii de pe spinarea ei stâncos golașă ține aprins de milenii farul convingerii că pe acest loc a naufragiat ambarcațiunea Sfântului Paul. Numele său e semănanat peste tot în Malta și, mai ales, în acest colț al insulei. Aici, se spune, și-a început misiunea sa, convertind primii creștini, fapt pentru care maltezii sunt nu numai foarte mândri, dar și foarte religioși. Pentru mine, o dimineață foarte leneșă, ca și bătrânețea. Pigmentată de pulsul drumurilor suitor șerpuitoare, cu un bioritm năucitor de autobuze, motociclete – spaima insulei – taxiuri, trotinete. În oraș, iau la rând magazinele, caut o carte serioasă despre Malta. Sfârșesc cu una cam neserioasă, un ghid infantil de buzunar. Îl răsfoiesc asaltată de un bruiaj de „igen” și „nem tudom” atât de familiare – slavă Domnului, ele sunt, toate, cu mult, mult mai grase decât mine. Seara, tresalt de mândrie națională când descopăr pe genericul unui film, alături de celebrul James Bond, alias Daniel Craig, pe Marcel Iureș – cu doar două replici amărâte, una în românește, un„Taie-i capul!”, considerată, cred, suficient de convingător barbar-balcanic-exotică.
În Malta, calci pe istorie. Uneori, și pe poezie – ca să nu-i mai pomenesc pe cavaleri. Astăzi, vrând să hălăduim sus pe coastă, am pornit din fața hotelului, urmărind un drum roman, și chiar am întâlnit unul în carne și oase. Un cavaler-prinț al pietrelor, îndrăgostit de ele până la poezie. Poezie smulsă din pieptul său bătrân și înfocat, scrjelită apoi în ciment, la poalele unui carob (roșcov) matusalemic ce stăjuiește insula asta de 1000 de ani. Frank Scerri, un omuleț de 83 de ani, cu un zâmbet de bunic blajin și sfătos, înconjurat la picioare de o liotă de găletușe cu dresuri pentru oblojit relicve antice de piatră. S-a mutat prin apropiere și vine o zi pe săptămână la domeniul său caritabil, iar în fiecare seară, adună mărturiile civilizației actuale și le aruncă la coș. Îmi explică sensul crezului său cu două citate: „Întreabă-te nu ce face țara pentru tine, ce faci tu pentru ea” – J.Kennedy -și „Nu blestema întunericul, mai bine aprinde o candelă”- N. Mandela. „Aprind și eu o candelă”, conchide cu simplitate. Și o aprinde de vreo 25 de ani. Este englez, fost profesor, tată a trei fete risipite prin lume. Sedus de ecourile veacurilor din aceste locuri, caută să le facă cunoscute chemările și prin mijloace proprii. A tipărit un pliant al Xemxitei – un Heritage trail –și îl are la îndemână, stând deoparte a drumului, ca să-l dăruiască drumeților ocazionali. E tare vorbăreț și lipicios cavalerul dăruit mie de ziua lui azi. Îmi explică, printre altele, asocierea dintre carob și carat: în timpurile antice, prețioasa sare era cântărită în semințele ciocolatii ale roșcovului. Care se folosesc și acum, făina lor fiind un bun conservant, protejează înghețata să nu se topească. Mergem mai departe pe Drumul Roman, numit și Drumul Pelegrinilor … Pădure de cactuși, pere pișcărețe – culeg una și mă înțeapă – roșcovi, arbori de gumă, smochini, migdali, măslini. Drumuri malteze, la Naxxar, la Melieha, le luăm la rând. Azi, către Golden Bay, pieptiș și curmaziș pe creastă, printr-o pădure de molizi și măslini sălbatici. Raiul păsărilor, o zonă de vânătoare a lor interzisă, care ne este interzisă și nouă, suntem sfătuiți s-o luăm prudent pe șosea. La David nu ține, știe el o cărare sus-jos, jos-sus, prin pâclișul copacilor. Parcurgem o buclă uriașă, ca să dăm de șosea. Ținta, un mic golf cu nisip auriu, e străjuită de trei hoteluri semețe, sus, pe coastă. Marea, în degradeuri de indigo, smarald și lapis lazuli. O alee, de o parte cu cactuși fosilizați, de cealaltă, cu leandri ninși de flori albe și fucsia. Stau cu spatele lipit de piatra caldă a turnului de veghe, privim împreună în josul amețitor al lagunei, el, de sute de ani, eu, probabil, doar o dată, în clipa asta. Ciudat și răscolitor: imagine văzută clar de mine într-un vis din noaptea despărțitoare dintre ani. Primul gând, cu caietul pe genunchi: să le dau cuvintelor creste de stânci, cărări coborâtoare către nisipul auriu, carate de valuri auriu-vineții, fiice ale mării, care sprijină cerul, sălașul catedralei dorințelor de nemărginire. Stânci, cărări, apă, cer… și silueta mea trecătoare, înfruntând cu curaj abisul și înaltul frumuseții etern absolute care îmbrățișează palpitând orizontul.
Iar teneși și rucsac, de-a lungul văii Kalkara. Pietrele drumului, însemnate de urmele unor căruțe enigmatice, semne din era Neolitică, indică o activitate extinsă a omului preistoric. Ne întovărășesc rânduri ordonate de eucalipți uriași, sălcii maiestoase și stupi clocotind de zumzet, care poartă mai departe, pe toată insula, de la imemoriabilele apiare, până în prezent, un paradis de miere. Valea este terasată cu șiruri de garduri din pietre, care adăpostesc culturi de cartofi dulci, morcovi, varză, fasole, alternate de tăpșane cu vegetație marina. Iată și un castel pe culme. E o liniște palpabilă în jur, deși suntem la doi pași de mare. Din spatele sălciilor se aude gungurit de porumbei, dovada unei așezări pe aproape. În sfârșit, apare silueta unui grădinar, locul pare uitat de lume. Cavaleri, prinți și castele – resortul meu. Cu certitudine, în altă viață, am fost prințesă. Urâtă, șuie, poate, dar neapărt prințesă. O simt în falange și tălpi ca pe un reumatism atins de romantism de cum zăresc din depărtare un castel. Dacă am posibilitatea – motive găsesc o mie – îl vizitez și atunci, un curent voltaic mă ia în primire și-mi ondulează și ultimul firicel de păr. Castele, palate, totuna. Ah, Palazzo Parisio din Naxxar! Se aude pufăitul tacticos al unei pompe de apă. Sus, pe culme, un șirag de case parasite, cu găurile oarbe ale ferestrelor, se confundă, parcă, cu peisajul de piatră. Mă simt ca într-un western, așteptând ca din spatele căpățânilor de varză să apară pistolarii. Un lan de vinete… portocalii! Mănate, probabil. Străjuite de snopuri de palmieri puieți sau pitici. Contraste. Cel mai de efect. o fereastră albastră decupată în fundalul șoselei: un petic de mare încrucișată cu o barcă, un tablou static, naiv, dar cu perspectivă. Ridic o frunză macră de cactus, sunt curioasă cât cântărește, peste un kilogram, cred. Săpat într-un zid de piatră frustă, un lăcaș cu o Madonă și pruncul. Figură delicată, voalurile veșmântului de culoarea gălbui-ivorie a pietrei. Candele și un buchet de crizanteme în ton. Citesc o inscripție pe malul apei: sol fertil de tip xerorendzinas (m-a băgat în ceață), probabil, în nevoie de apă. În timpurile străvechi, apa era scoasă din morile de apă cu ajutorul cailor. Din locul ăsta, s-au transportat uriașe blocuri de piatră pentru construcția portului Valletta. În lip-lip-ul valurilor, privesc îndelung un palazzo mititel, învelit în iederă. Palazzo Rosa, Temple recording studio. Fațadă frumos proporționată, echilibrată, cu ferestre largi, cu arcade și tot dichisul amestecului de stiluri arhitectonice.
În cele două vizite anterioare, am vizitat Mdina tremurând pe străzile ei înguste și întunecoase. Azi, zidurile ei au epiderma caldă, încălzită de un soare hotărât să-și facă treaba. La intrare, un șir lung de trăsuri, Karozen, (căruță, nu?) cu un cal. Copaci fantastici, poartă păzită de doi lei indolenți. Catedrala, chiar dacă sora mai mica a celei din Valletta, impresionanta. Clădiri solide, vechi, din piatră gălbuie, străzi pietruite cu dale supraponderale. Privind de pe terasa unei cafenele, mi se desfășoară aproape jumătate din panorama Maltei, cu Buggiba, Mosta – văd cupola Rotondei – și până departe, spre St Gilian, cu turnul lui uriaș de televiziune. De acolo, închipuirea mă poartă prin Silema spre Valletta sau prin Naxxar și Birkikava. Clădirile de piatră din jurul meu sunt toate înzestrate cu jaluzele colorate la ferestre: mov, fucsia, verde, și îmbrățișate de buganvilia, cățărându-și în scări de dantelă florile ei purpurii sau mov. Mă opresc din drum, curioasă să descifrez înscrisuri scrijelite în piatra zidurilor: A&B, 1889, mai încolo, anul1813… Felinare de fier forjat, grilaje, uși masive cu feronerie aurită. Atmosferă medievală, timp tors (să adaug și croșetat?) cu firul (altul, nu al Arianei), ascuns sub dale.
Se anunță o zi cu soare zglobiu, asortat stării mele: obțin destul de ușor aprobarea de a-mi scote din seif cardul și de-al plimba în cel mai tentant loc de pe insula, Silema, adică cel mai tentant sofisticat centru commercial. Pentru asta, îl târăsc pe David șapte stații de autobuz mai sus de locul ispitelor vestimentare – cu promisiunea unei plimbări sublim de lungi – îl proptesc pe o bancă de pe promenada din St Gilian – locul ispitelor după înserare – pentru care nu mai avem calificare – și îi poruncesc să aibă puțintică răbdare. Și toată strategia pentru o pălărie. O anumită pălărie, ochită anul trecut, râvnită de anul trecut încoace. Din păcate sau din fericire, alte două locuri de pierzanie a banilor au dispărut. Cumințită, arunc din când în cînd un ochi la pălărie, pe celălalt, la splendoarea mării și a peisajului. Drumul este lung, priveliștea magnifică compensatoare.
Mirajul orașului Birgu sau Victoriana. Zimțuri sau creneluri ale coastei prelungite pe vertical în display-ul clădirilor vechi, de piatră. O croazieră ar fi ceva și unic, și extraordinar, însă cererea nu primește aprobare. Mă mulțumesc cu azurul marin, cu turlele bisericilor, cu fațadele vanilate trândăvind în brațele domnului ceresc. Și, ca totul să fie la mai mult ca perfect, aud mobilul sunând insistent. Răzvan: îmi binecuvântează ziua cu glasul lui filial-grijuliu.
Ascensiune. Maimuțele pe coastă, apoi, de-a lungul lagunei către o așezare părăsită probabil în cel de-al doilea război mondial. Castelul Selmun. Piatră roșie, trei nivele, un palazzo construit de cavaleri și folosit ca rezidență de vară, loc de întâlnire pentru vânători. Alături de el, o fermă tipică, cu încăperea principală folosită pentru dormit, o mică bucătărie, o terasă, o împrejmuire cu acoperiș pentru animale, un umbrar deschis pentru căruță, o fântână pentru apa de ploaie, un stup. Comunitatea se bucura de propriul lapte, ouă, brânză, smochine uscate, bullion și produse agricole. Își zdrobeau propriul porumb, îl duceau la moara de vânt, ca să fie măcinat și își făceau pâinea lor (maltezii, mămăligari ca noi?!). Mai departe, pe câmp, întâlnim morminte punice. Săpate în pereții, sunt mici etajere pentru lămpi de pământ cu parfum și vase sau fragmente de amfore de pământ, punice.
Spre grota Sant Martin. Și chiar din poartă, hop, cavalerul ospitalier: un maltez fără boabă de engleză la bord, se oferă să ne ducă la capelă. Îmi convine de minune, e abia ora nouă dimineața, însă noi am pornit cu colindul peste creste de mult. Ca multe altele din zonă, grota a fost folosită ca locuință umană, apoi, în perioada punic-romană sunt semne că a fost loc de îngropăciune, mai recent, a fost depozit de paie și nutreț pentru animale. Convertită într-o grotă gen Lourdes cu altar, a atras devoțiunea vizitatorilor. De Crăciun, o iesle este aranjată în grotă, producând un fundal natural. La ieșire, străbatem o alee cu pini uriași înfășurați într-o liniște imaterială. Bezmeticind pe drumuri de țară, nu întâlnim nici țipenie până acasă.
La Valletta. În fața primăriei, un grup de bunicuți și bunicuțe zornăie de zor într-un cor, aranjat de un macho, îmbrăcat în haine safari, cu inele, mărgele și toate cele. Toți, înzestrați cu niște recipiente de plastic umplute cu pietricele și cu niște sfori din dopuri de plastic, înșirate ca usturoiul, le agită, le scutură zdravăn, zornăind și fornăind în ritm staccato la indicațiile dirijorului și scandează: Reduce, refolosește, reciclează. Un protest ingenios hilar.
Malta plânge. Mai mult smiorcăie: bucățele de soare, bucățele de nori, bucățele de entuziasm, bucățele de mohoreală. Și David plânge: îl dor oasele. Portugalia de anul ăsta programată și anulată. Numai teve-ul ne mai ține moralul, desi îl beștelim într-una că are titrajul în araba, bașca că hârâie-pârâie pe numai două programe.
Catedrala din Valletta și Caravaggio,1571-1610, (doar 39 de ani), cu Decapitarea lui Ioan Botezătorul, cea mai mare pictură a sa, 3,60 metri pe 5,20 metri, pictată în vara lui 1608 pentru Oratoriul Novicilor, pe atunci; a fost și el novice, pentru un an. Singura pictură semnată de pictorul lombard, o linie înmuiată în pata de sânge. Alege un moment dramatic, cel după moarte – spada este pe jos – înainte de a i se tăia ultimele tendoane cu cuțitul. Accentul dur, insensibil, al cercului de prizonieri care privesc nepăsători de la o fereastră, aerul indecent de grabă și lumina izvorâtă dint-o sursă artificială, iluminează elocvent gestul și pasajul simbolic. O compoziție captivant încordată, demnă de o tragedie shakespeariană. Michelangelo Mersi, la 13 ani, elevul lui Simone Peterzano, un urmaș al lui Tițian, apoi, după moartea mamei, se mută la Roma, trecând prin atelierele a diferiți pictori, fiind patronat de Cardinalul de Monte și alte personaje ilustre. O fire irascibilă, în conflicte cu justiția, salvat deseori de patronii săi cu influență. În mai, 1606, fuge din Roma, acuzat de omor, și ajunge la Napoli, unde primește noi comenzi, iar în1607, este în drum spre Malta, pe o galeră a Ordinului. Mai târziu, este făcut Cavaler și pictează cinci lucrări. Din nou conflicte cu justiția, din nou fuge, la Siracuza, unde este exclus din Ordin, trece prin Palermo, iar în octombrie, se întoarce, fiind foarte activ, la Napoli, de unde pleacă, așteptând iertarea papei. O obține, dar moare de malaria la Porto Ercole. Faimos prin adoptarea clarobscurului, pentru efect dramatic, folosit ca instrument de reliefare a realismului. Michelangelo Mersi – Caravaggio,pictorul meu favorit, alături de Canaletto (comparațiile cu mine: traistă-n băț, zgândărit destinul și as al ghinioanelor le pun în cârca zicalei ”După faptă și răsplată”).
Lansez prima mea carte “Case, trenuri și andrele” la editura Humanitas. Jurnal și carte de memorii. Sesiunea de autografe sâmbătă, 19 noiembrie 2016, ora 11:30, la standul Humanitas – târgul de carte Gaudeamus (Romexpo)
Titlul cărții sintetizează viața mea. Treimea care m-a continut. Casele, cele 17, pe unde m-am perindat, sunt feliile mele de viață, capitole de carte și capitole de destin. Trenurile reprezintă la propriu gara în care am copilărit, permisele de călătorie gratuite și atunci și acum, când am devenit soția unui reprezentant al British Railway, dar și mișcarea, la figurat. Nu neapărat pentru că locuiesc pe o insula sunt o neobosită voiajoare. În ceea ce privește andrelele, să fi fost predestinarea numelui care m-a aruncat cu pasiune, cu delir chiar, în robia lor jumătate de secol?
