Am atâtea de spus și, desigur, trebuie să pornesc de undeva. Aleg să încep cu niște notații vechi despre un loc drag sufletului meu, un loc potrivit stării mele de acum. Nu știu dacă o fac pentru că acolo am simțit multă iubire, nu știu exact nici pentru cine … poate cavalerii, poate soțul meu, poate clădirile, bisericile, marea …

O lună în Malta

Nu-mi era nici bine, nici rău, eludam doar realitatea, vizionând fără participare un film încâlcit, și, deodată, pe scurgerea genericului de final, m-am trezit aruncată brusc și intens în picaj dincolo de straturile dense ale camuflajului de vată poleită, unde m-am întâlnit iarăși cu minele acela zilnic, banal. Mi se întâmplă cam des de la o vreme asemenea repuneri în context, care mă sperie ca o cădere în hău dintr-un avion. De cele mai multe ori însă, reușesc să-mi joc destul de convingător rolul de călăuză însoțitoare a celuilalt mine, pe care îl plac.

Astăzi, mă aduc în Malta. La miezul nopții. Lipsită de recuzita pentru doftoricit frica. Cu 20 de minute înainte de aterizare, avionul chiar mă prăbușește de la etajul 90 la etajul 20 al neantului. Apoi își continuă manevrele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămân rigidă, cu ochii ficși măriți și cu gura deschisă de groază, ca într-un film mut, minute în șir. Este o experiență unică și reală, nu mai este lucrătura bolnav insidioasă a minții mele și nu știu cum s-o gestionez. Nici nu vreau, ar pretinde grave amendamente statutului meu de traistă-n băț. A fost, totuși, un zbor lin și în cele trei ore, am avut dispoziția să țes planuri pentru luna malteză: ce să revăd, ce să explorez, ce să scriu. Planuri urmate de proiecte-capitole, urmate de o carte. I-am pipăit chiar coperta lucioasă.

Din drumul cu microbuzul spre hotel, o singură imagine penetrează întunericul, de sus, undeva la distanță: șalul de lumini, conturând clădirile medievale ale Mdinei-Rabat, care pătrund dincolo de noaptea gândurilor mele. Îmi garantează amânarea unei decizii amputante? Lasă, voi găsi eu vreun compromis între plecări și veniri, doar sunt asul lor. În Malta, mă aduc a treia oară. De fiecare dată, pentru o lună, în noiembrie, când soarele picotește ca un bunic, când Mediterana adie a stâjenei străvezii, când drumurile sunt țesute de turiști la vârsta cumpătării. Așadar, dragă Malta, după atâta timp petrecut împreună, aș zice că mă aduc acasă, în al treilea cel mai bun loc din lume unde să tot muncești și să tot trăiești, după un ultim sondaj inter-nații. După al meu, să tot lenevești și să tot vagabondezi. Un contrast dureros: pe sky news, România a devenit vedetă prin protestele stradale ale tinerilor.

Răsfoiesc o revistă. Se spune că numerele pun în umbră cuvintele. În micul dar idilicul arhipelag maltez, de numai 316 kilometri pătrați (incluzând surorile mai mici, Gozo, Comino, Cominotto și Filfla), și cu o populație de numai 423.282 locuitori, sunt 300 de zile însorite pe an, 44 de grade, cea mai fierbinte temperatură înregistrată, 10 sărbători naționale anual, 359 biserici, una la circa o mie de suflete. De aceea, probabil, atâta bogăție de sărbătoriri și festivaluri. Doar în noiembrie: Festivalul tuturor sfinților și tuturor sufletelor, Festivalul St. Martin, Festivalul pokerului, Festivalul international de orgă, Mdina Grand Prix, ,Jekk joghgbok (fonetic, jek-yoj-bok). Să mă invit la toate? Primului, care ține toată luna, vreau să-i fur rețeta, zis delicioasă, deși macabră ca nume, a unor pișcoturi cu migdale: Oasele mortului. Denumite astfel datorită formei lor de oase (scrieți-mi și vă dau rețeta).

Ne-am cazat: Hotel Porto Azzurro, apartament 312, cu vedere spre St. Paul bay, în vecinătatea promenadei din Bugibba. Pe care, cele trei kilograme câștigate în vară pentru merite deosebite în mânuirea furculiței la restaurantul de lângă firma fiului – La bucătărașul cel dibaci – trebuie călcate în picioare nu cu milă, cu milele. Coș-niță la supermarket – atenție, coș-mare!, aerul de mare dă poftă de mâncare. După experiența buf cu noi din avion, refuz să mă gândesc la întoarcere, lupt îndârjit, poate reușesc să înghesui toată Malta în rândurile astea, presimt ca nu va mai fi alta. Deocamdată, reușesc o primă bravadă kilometrică pe un drumușor prăfos lăturalnic, strecurat printre mici parcele de grădini sălbăticite, cu scaieți uriași, către un locșor idilic de pescuit. Ruta de întoarcere, mai de-a dreptul, îmi solicită toate resursele de alpinistă la pensie. Încinsă de efort și de căldură, escaladez pieptiș, pe muțește, coasta stâncoasă care înconjoară laguna. Ar fi chiar frumos aici, pe creastă, dacă aș putea privi în jos către năzurosul tipar al întinderii turcuaz-verzui sau în lături, la temerarii copăcei noduroși și țepoși, în loc să țopăi cu tălpile moi și sensibile ale tenișilor printre pietrele săltărețe și ascuțite ale covorului așternut pe cărare. Drept siestă, altă porție de topit calorii de-a lungul promenadei, apoi, pe șoseaua îngustă, sufocată de gazele traficului infernal, care plutesc deasupra ei fără vreo jinduire de înălțare la cer, magnetizate de fațada zidurile groase ale clădirilor mușcate de vreme. La marginea serii, cine o mai poate întâlni pe „Fata de la marginea vieții” a lui Mircea Cărtărescu? După asemenea maratoane?

Încredințez ecranului candid al laptopului primele fuioare de cuvinte. Sunt pe o plajă stâncoasă. David a plecat să înoate. Nu înainte de a-mi priponi grijuliu un picior cu breteaua rucsacului. Cel care se va încumeta să-l subtilizeze trebuie să mă răpească și pe mine sau să mă târâie după el, în timp ce eu, probabil, aș continua să scriu, fără să observ diferența. Nu este o năstrușnicie, este o prevedere înțeleaptă a unui Stan pățitul. Cu ani în urmă, ne aflam în Barcelona – eu, fremătând de emoțiile primei întâlniri cu iubita mea Spanie. Ședeam ca sardelele pe o băncuță lungă și joasă în piațeta Catedralei. David tocmai scosese din rucsacul care ne despărțea o bere. A tras o dușcă și, în momentul când a dat să bage la loc sticla, a realizat că n-are unde: rucsacul dispăruse. Ne-am necăjit și nu prea, comoara din el însuma o cutie cu trabuce subțiri – pe vremea aceea fuma pipă (pufăia doar) – un prosop și slipul. Banii, extrem de prevăzător, îi ține întotdeauna într-un buzunar securizat strașnic cu un ac de siguranță de mărimea și fasonul unuia corespunzător burții unei balene purtătoare de nădragi. Eu, aeriană cum sunt, am plecat încrezătoare, după trei zile, într-o excursie la Valencia, fără o poșetă ațâțătoare și hotărâtă să-mi apăr avutul în bani, plus card, strângând în pumn permanent portofelașul din buzunarul canadienei. Am apucat să vizitez numai un muzeu. Dar ceea ce îmi amintesc în detaliu este doar trecerea aceea  de pietoni, cu momentul în care am început s-o traversez, având mâna ferm pe portofel, și următorul, când am ajuns dincolo: portofelul disăruse pe traseul a șase metri. Respectul pentru profesionalismul hoților spanioli mi-a impus măsuri  drastice mai târziu, atunci, am bezmeticit prin toată Valencia căutând o circă de poliție, din cauza cardului care trebuia anunțat ca pierdut fără zăbavă. Noroc că în milostenia lor, în buzunarul celălalt, hoții mi-au lăsat biletul de întoarcere. În afara muzeului amintit, din răsfățata Valencie, nu-mi amintesc decât autogara murdară, inventariată cu ochii ore lungi, udate din belșug cu lacrimi de toate mărimile: fie cât oul de struț, pentru că nu văzusem nimic din ceea ce lăuda cartea-ghid, fie cât oul de porumbel, pentru că presimțeam c-am ratat unica mea șansă (și cât de vizionară am fost!), fie cât oul de crocodil, pentru că într-un magazin din Benidorm, mă aștepta să o achit cea mai fabuloasă haină de piele și eu nu aveam cu ce (dar nu m-am lăsat, am comandat-o prin poștă). Era într-o sâmbătă, cu blestematele ei ceasuri rele, iar a doua zi, duminică, ne întorceam în Anglia (a se observa ritmul deplasărilor mele: a treia zi zburam din nou, din Anglia către România). Acasă însă, mă aștepta o somație de la bancă ca să dau socoteală cu detalii: când, unde și, mai ales, de ce? Luni, în timp ce eram chemată urgent pe toate coridoarele să mă îmbarc în avion, eu sunam disperată la bancă, care mă informa, scoțându-mă nevinovată din șaradă, că într-o singură zi cardul meu fusese stors de 17 ori (cifra mea!). Pierderea băncii, bineînțeles, eu nu aveam un șfanț în cont. Nu mi-au spus cât, dar îmi imaginez că nu au golit un aprozar. În a doua Maltă, m-au ușurat numai de telefon, pe companionii noștri însă i-au operat încă din aeroport, la sosire, de 600 de euro. În ce-l privește pe David, de cum ajungem la hotel, plătește oricât pentru un seif, unde își pune valorile și, mai cu seamă, pașaportul. Nu-i pot sugera asfaltul de la intrare, ca să le îngroape cum obișnuiește acasă, i-ar trebui un picamer.

Valletta. Când Alexandra, nepoata mea, era o gâgâlice alintată, o acompaniam iar și iar, pe post de admiratoare, pe teritoriul – cam toată casa – prinților și prințeselor ei, cărora nu obosea să le schimbe rochile, să le pieptăne – să le smulgă – șuvițele ca mătasea porumbului (singura asemănare cu păpușile din foi de porumb ale copilăriei mele), să le certe, să le învețe bunele maniere – după ce le boteza cu nume năstrușnice. Ritualul sfârșea cu alegerea unei prințese potrivite – populația feminină a păpușilor Barby, ca și în realitate, depășind-o cu mult pe cea masculină – prințului în favorurile zilei, ca apoi, perechea, apucată cu nădejde de gât, să fie ciocnită cap în cap, precum ouăle de Paște, cu suficientă ciudă și insistență din cauza buzelor rigide de plastic, nepricepute în ale țuguiatului pentru sărutul-pecete al împletirii destinului. Și, ca să intru în joc, dar și puțin geloasă pe atâta desfășurare de ispite – niciodată, niciunei femei nu-i prisosește un prinț, în oricare stagiu al vieții s-ar afla – îi mărturiseam sfioasă că am și eu un secret al inimii, un ales, pe care chiar așa îl cheamă: Alessio. Cam șchiop, cam bătrân, cam uituc, rar mai primesc o veste de la el. De o sărutare, nici vorbă. Eu însă, tot îl iubesc nespus, chiar și așa hirsut. Alexandra își umfla obrajii, pufnea în râs, ca apoi să-și rotunjească ochii întrebător: „Hai, mai spune-mi!”

Așadar, Valetta, iată-mă! Mă aflu pe tărâmul mult visat al prinților tăi-cavaleri. Firește, mi-am ales urgent unul încă de la prima descindere. Fără a răsfoi o singură pagină de istorie. M-am lăsat pe mâna inimii, care mi-a arătat cu toate degetele alesul: Manoel. Un nume scurt, frumos, biblic. Mai lung spus, Don Antonio Manoel de Vilhena, principe de Malta și Gozo. I-am ochit mai întâi, de la prima vizită pe insulă, statuia de bronz, l-am reîntâlit apoi în galeria cavalerilor din Rabat, i-am călcat pe urme de-a lungul mozaicului din palatul Parisio, i-am sorbit cu toată ființa chipul cu trăsături nobile, distinse – i-am ignorat statura, așa-s portughezii, mai mărunței. Nu contează, alesul meu merita alegerea mea: a fost 14 ani Mare Maestru al Cavalerilor de Malta, a fost cel mai îndrăgit dintre toți conducătorii ei, considerat binefăcătorul Ordinului și al insulei datorită refacerii Mdinei după cutremurul din 1693, costruirii fortului Manoel, pe insula care îi poartă numele, cu garnizoana întreținută din banii lui și, mai ales, a teatrului,  numit cu afecțiune de maltezi simplu: Manoel. Astăzi, la prima oprire în Valletta, mă grăbesc la întâlnire, să-l revăd pe Manoel, teatrul-muzeu, Teatrul Național al Maltei. Construit în numai 10 luni ale anului 1731, unic exemplu de arhitectură barocă, al treilea cel mai vechi teatru din lume încă în funcțiune, după cel din Croația și Vicența. Parcurg holul de la intrare cu pereții tapisați cu înscrisuri ale Marilor Maeștri Ioaniți, cu postere și pliante ale vremii, având titluri de opere precum Othello, Norma, Paiațele, de piese sau concerte, tipărite în italiană, limba elitelor vorbită și în teatru. Diverse obiecte de „mobilier” din lemn, fabricate cu ingeniozitate în secolul al 17-lea, încă pot produce efecte speciale:  ploaia, tunetul, vântul. În încăperea alăturată, înșiruirea de fotografii cu figuri celebre de actori care au onorat scena și capete încoronate care au onorat spectacole este patronată de privirea vizionară a amfitrionului. Prezent peste veacuri într-un bust de bronz baroc, impunător, înveșmântat în armura de cavaler, cu o eșarfă cochetă înfășurată în jurul gâtului și cu o perucă bogată, coborând regește în valuri de bucle, cu trăsăturile sale alese, cu buzele frumos conturate, mândrul portughez parcă îndeamnă, în cuvintele săpate pe frontispiciul acestui templu viu al artelor, către înălțimi de neatins: quod not ascending – to what heights may I not climb. Prima reprezentație a avut loc pe 19 ianuarie 1732, iar primii actori au fost cavalerii italieni ai ordinului, urmați de cavalerii francezi, ca, în final, distribuțiile să devină eclectice, prin alegerea artiștilor locali, de ambele sexe. O parte din numărul uluitor de costume și accesorii deținute de teatru, 14.000 – cele din secolul 18 de o valoare inestimabilă, aparținând muzeului – se poate închiria (bine de știut, mai știi?). Așezată confortabil în auditoriu, într-un scaun capitonat cu pluș roșu, mă uit la balcoanele-loje elaborate în stil deco și dispuse în șase etaje, dând forma de potcoavă sălii. Mi-aș fi dorit un binoclu, ca să pot admira medalioanele pictate în fața fiecăreia de Angelo Ercolane: pe primul nivel, scene cu peisaje din Napoli, de unde provenea, sau, urmând modelul teatrului Santa Lucia, din Palermo, scene florale cu aranjamente de instrumente musicale, pe al doilea și al treilea nivel. Privind în sus, descopăr că tavanul bogat ornat, pictat ca să dea impresia de Dom, este, de fapt, plat. Din loja prezidențială, cea mai decorată, ca o regină așezată pe un tron stil Ludovic al 16-lea, urmăresc vânzoleala de pe scena care pregătește un decor medieval pentru vreo poveste imposibilă de iubire între un cavaler și o țărăncuță malteză. De oriunde, din cele 600 de locuri, ai privilegiul de a privi un spectacol de teatru, dans, operă, balet, în intimitate, grandoare și acustică perfectă. Scaunele pot fi ridicate și auditoriu devine o sală de bal, un eveniment obișnuit la aceea vreme. În perioadele sale întunecate, fără dănțuit, Manoel și-a schimbat de câteva ori identitatea: a fost folosit fie ca hol de dans, fie ca cinema, fie ca loc de dormit într-una dintre loji, pentru cei fără adăpost, contra un penny pe noapte, în timpul războiului. Ca orice clădire care se respectă, și Manoel are stafia lui: o femeie în gri și-a scăpat din brațe copilul și, îngrozită, s-a aruncat dintr-o lojă de sus. Lăsând în pace Femeia în gri, care n-a deranjat până acum nicio reprezentație, în ce-l privește pe alesul meu, cu sau fără, deși, mai ales, cu voie, îl voi întâlni deseori în periplul meu maltez.

Cer albastru de neînceput. Este ora 9, mărșăluim deja pe lângă apa netedă, de sticlă. Dimineață, am privit reculeasă, de pe balcon, laguna cu insulița aproape legată de ea. Profilul bisericii de pe spinarea ei stâncos golașă ține aprins de milenii farul convingerii că pe acest loc a naufragiat ambarcațiunea Sfântului Paul. Numele său e semănanat peste tot în Malta și, mai ales, în acest colț al insulei. Aici, se spune, și-a început misiunea sa, convertind primii creștini, fapt pentru care maltezii sunt nu numai foarte mândri, dar și foarte religioși. Pentru mine, o dimineață foarte leneșă, ca și bătrânețea. Pigmentată de pulsul drumurilor suitor șerpuitoare, cu un bioritm năucitor de autobuze, motociclete – spaima insulei – taxiuri, trotinete. În oraș, iau la rând magazinele, caut o carte serioasă despre Malta. Sfârșesc cu una cam neserioasă, un ghid infantil de buzunar. Îl răsfoiesc asaltată de un bruiaj de „igen” și „nem tudom” atât de familiare – slavă Domnului, ele sunt, toate, cu mult, mult mai grase decât mine. Seara, tresalt de mândrie națională când descopăr pe genericul unui film, alături de celebrul James Bond, alias Daniel Craig, pe Marcel Iureș – cu doar două replici amărâte, una în românește, un„Taie-i capul!”, considerată, cred, suficient de convingător barbar-balcanic-exotică.

În Malta, calci pe istorie. Uneori, și pe poezie – ca să nu-i mai pomenesc pe cavaleri. Astăzi, vrând să hălăduim sus pe coastă, am pornit din fața hotelului, urmărind un drum roman, și chiar am întâlnit unul în carne și oase. Un cavaler-prinț al pietrelor, îndrăgostit de ele până la poezie. Poezie smulsă din pieptul său bătrân și înfocat, scrjelită apoi în ciment, la poalele unui carob (roșcov) matusalemic ce stăjuiește insula asta de 1000 de ani. Frank Scerri, un omuleț de 83 de ani, cu un zâmbet de bunic blajin și sfătos, înconjurat la picioare de o liotă de găletușe cu dresuri pentru oblojit relicve antice de piatră. S-a mutat prin apropiere și vine o zi pe săptămână la domeniul său caritabil, iar în fiecare seară, adună mărturiile civilizației actuale și le aruncă la coș. Îmi explică sensul crezului său cu două citate: „Întreabă-te nu ce face țara pentru tine, ce faci tu pentru ea” – J.Kennedy -și „Nu blestema întunericul, mai bine aprinde o candelă”- N. Mandela.  „Aprind și eu o candelă”, conchide cu simplitate. Și o aprinde de vreo 25 de ani. Este englez, fost profesor, tată a trei fete risipite prin lume. Sedus de ecourile veacurilor din aceste locuri, caută să le facă cunoscute chemările și prin mijloace proprii. A tipărit un pliant al Xemxitei – un Heritage trail –și îl are la îndemână, stând deoparte a drumului, ca să-l dăruiască drumeților ocazionali. E tare vorbăreț și lipicios cavalerul dăruit mie de ziua lui azi. Îmi explică, printre altele, asocierea dintre carob și carat: în timpurile antice, prețioasa sare era cântărită în semințele ciocolatii ale roșcovului. Care se folosesc și acum, făina lor fiind un bun conservant, protejează înghețata să nu se topească. Mergem mai departe pe Drumul Roman, numit și Drumul Pelegrinilor … Pădure de cactuși, pere pișcărețe – culeg una și mă înțeapă – roșcovi, arbori de gumă, smochini, migdali, măslini. Drumuri malteze, la Naxxar, la Melieha, le luăm la rând. Azi, către Golden Bay, pieptiș și curmaziș pe creastă, printr-o pădure de molizi și măslini sălbatici. Raiul păsărilor, o zonă de vânătoare a lor interzisă, care ne este interzisă și nouă, suntem sfătuiți s-o luăm prudent pe șosea. La David nu ține, știe el o cărare sus-jos, jos-sus, prin pâclișul copacilor. Parcurgem o buclă uriașă, ca să dăm de șosea. Ținta, un mic golf cu nisip auriu, e străjuită de trei hoteluri semețe, sus, pe coastă. Marea, în degradeuri de indigo, smarald și lapis lazuli. O alee, de o parte cu cactuși fosilizați, de cealaltă, cu leandri ninși de flori albe și fucsia. Stau cu spatele lipit de piatra caldă a turnului de veghe, privim împreună în josul amețitor al lagunei, el, de sute de ani, eu, probabil, doar o dată, în clipa asta. Ciudat și răscolitor: imagine văzută clar de mine într-un vis din noaptea despărțitoare dintre ani. Primul gând, cu caietul pe genunchi: să le dau cuvintelor creste de stânci, cărări coborâtoare către nisipul auriu, carate de valuri auriu-vineții, fiice ale mării, care sprijină cerul, sălașul catedralei dorințelor de nemărginire. Stânci, cărări, apă, cer… și silueta mea trecătoare, înfruntând cu curaj abisul și înaltul frumuseții etern absolute care îmbrățișează palpitând orizontul.

Iar teneși și rucsac, de-a lungul văii Kalkara. Pietrele drumului, însemnate de urmele unor căruțe enigmatice, semne din era Neolitică, indică o activitate extinsă a omului preistoric. Ne întovărășesc rânduri ordonate de eucalipți uriași, sălcii maiestoase și stupi clocotind de zumzet, care poartă mai departe, pe toată insula, de la imemoriabilele apiare, până în prezent, un paradis de miere. Valea este terasată cu șiruri de garduri din pietre, care adăpostesc culturi de cartofi dulci, morcovi, varză, fasole, alternate de tăpșane cu vegetație marina. Iată și un castel pe culme. E o liniște palpabilă în jur, deși suntem la doi pași de mare. Din spatele sălciilor se aude gungurit de porumbei, dovada unei așezări pe aproape. În sfârșit, apare silueta unui grădinar, locul pare uitat de lume. Cavaleri, prinți și castele – resortul meu. Cu certitudine, în altă viață, am fost prințesă. Urâtă, șuie, poate, dar neapărt prințesă. O simt în falange și tălpi ca pe un reumatism atins de romantism de cum zăresc din depărtare un castel. Dacă am posibilitatea – motive găsesc o mie – îl vizitez și atunci, un curent voltaic mă ia în primire și-mi ondulează și ultimul firicel de păr. Castele, palate, totuna. Ah, Palazzo Parisio din Naxxar! Se aude pufăitul tacticos al unei pompe de apă. Sus, pe culme, un șirag de case parasite, cu găurile oarbe ale ferestrelor, se confundă, parcă, cu peisajul de piatră. Mă simt ca într-un western, așteptând ca din spatele căpățânilor de varză să apară pistolarii. Un lan de vinete… portocalii! Mănate, probabil. Străjuite de snopuri de palmieri puieți sau pitici. Contraste. Cel mai de efect. o fereastră albastră decupată în fundalul șoselei: un petic de mare încrucișată cu o barcă, un tablou static, naiv, dar cu perspectivă. Ridic o frunză macră de cactus, sunt curioasă cât cântărește, peste un kilogram, cred. Săpat într-un zid de piatră frustă, un lăcaș cu o Madonă și pruncul. Figură delicată, voalurile veșmântului de culoarea gălbui-ivorie a pietrei. Candele și un buchet de crizanteme în ton. Citesc o inscripție pe malul apei: sol fertil de tip xerorendzinas (m-a băgat în ceață), probabil, în nevoie de apă. În timpurile străvechi, apa era scoasă din morile de apă cu ajutorul cailor. Din locul ăsta, s-au transportat uriașe blocuri de piatră pentru construcția portului Valletta. În lip-lip-ul valurilor, privesc îndelung un palazzo mititel, învelit în iederă. Palazzo Rosa, Temple recording studio. Fațadă frumos proporționată, echilibrată, cu ferestre largi, cu arcade și tot dichisul amestecului de stiluri arhitectonice.

În cele două vizite anterioare, am vizitat Mdina tremurând pe străzile ei înguste și întunecoase. Azi, zidurile ei au epiderma caldă, încălzită de un soare hotărât să-și facă treaba. La intrare, un șir lung de trăsuri, Karozen, (căruță, nu?) cu un cal. Copaci fantastici, poartă păzită de doi lei indolenți. Catedrala, chiar dacă sora mai mica a celei din Valletta, impresionanta. Clădiri solide, vechi, din piatră gălbuie, străzi pietruite cu dale supraponderale. Privind de pe terasa unei cafenele, mi se desfășoară aproape jumătate din panorama Maltei, cu Buggiba, Mosta – văd cupola Rotondei – și până departe, spre St Gilian, cu turnul lui uriaș de televiziune. De acolo, închipuirea mă poartă prin Silema spre Valletta sau prin Naxxar și Birkikava. Clădirile de piatră din jurul meu sunt toate înzestrate cu jaluzele colorate la ferestre: mov, fucsia, verde, și îmbrățișate de buganvilia, cățărându-și în scări de dantelă florile ei purpurii sau mov. Mă opresc din drum, curioasă să descifrez înscrisuri scrijelite în piatra zidurilor: A&B, 1889, mai încolo, anul1813… Felinare de fier forjat, grilaje, uși masive cu feronerie aurită. Atmosferă medievală, timp tors (să adaug și croșetat?) cu firul (altul, nu al Arianei), ascuns sub dale.

Se anunță o zi cu soare zglobiu, asortat stării mele: obțin destul de ușor aprobarea de a-mi scote din seif cardul și de-al plimba în cel mai tentant loc de pe insula, Silema, adică cel mai tentant sofisticat centru commercial. Pentru asta, îl târăsc pe David șapte stații de autobuz mai sus de locul ispitelor vestimentare – cu promisiunea unei plimbări sublim de lungi – îl proptesc pe o bancă de pe promenada din St Gilian – locul ispitelor după înserare – pentru care nu mai avem calificare – și îi poruncesc să aibă puțintică răbdare. Și toată strategia pentru o pălărie. O anumită pălărie, ochită anul trecut, râvnită de anul trecut încoace. Din păcate sau din fericire, alte două locuri de pierzanie a banilor au dispărut. Cumințită, arunc din când în cînd un ochi la pălărie, pe celălalt, la splendoarea mării și a peisajului. Drumul este lung, priveliștea magnifică compensatoare.

Mirajul orașului Birgu sau Victoriana. Zimțuri sau creneluri ale coastei prelungite pe vertical în display-ul clădirilor vechi, de piatră. O croazieră ar fi ceva și unic, și extraordinar, însă cererea nu primește aprobare. Mă mulțumesc cu azurul marin, cu turlele bisericilor, cu fațadele vanilate trândăvind în brațele domnului ceresc. Și, ca totul să fie la mai mult ca perfect, aud mobilul sunând insistent. Răzvan: îmi binecuvântează ziua cu glasul lui filial-grijuliu.

Ascensiune. Maimuțele pe coastă, apoi, de-a lungul lagunei către o așezare părăsită probabil în cel de-al doilea război mondial. Castelul Selmun. Piatră roșie, trei nivele, un palazzo construit de cavaleri și folosit ca rezidență de vară, loc de întâlnire pentru vânători. Alături de el, o fermă tipică, cu încăperea principală folosită pentru dormit, o mică bucătărie, o terasă, o împrejmuire cu acoperiș pentru animale, un umbrar deschis pentru căruță, o fântână pentru apa de ploaie, un stup. Comunitatea se bucura de propriul lapte, ouă, brânză, smochine uscate, bullion și produse agricole. Își zdrobeau propriul porumb, îl duceau la moara de vânt, ca să fie măcinat și își făceau pâinea lor (maltezii, mămăligari ca noi?!). Mai departe, pe câmp, întâlnim morminte punice. Săpate în pereții, sunt mici etajere pentru lămpi de pământ cu parfum și vase sau fragmente de amfore de pământ, punice.

Spre grota Sant Martin. Și chiar din poartă, hop, cavalerul ospitalier: un maltez fără boabă de engleză la bord, se oferă să ne ducă la capelă. Îmi convine de minune, e abia ora nouă dimineața, însă noi am pornit cu colindul peste creste de mult. Ca multe altele din zonă, grota a fost folosită ca locuință umană, apoi, în perioada punic-romană sunt semne că a fost loc de îngropăciune, mai recent, a fost depozit de paie și nutreț pentru animale. Convertită într-o grotă gen Lourdes cu altar, a atras devoțiunea vizitatorilor. De Crăciun, o iesle este aranjată în grotă, producând un fundal natural. La ieșire, străbatem o alee cu pini uriași înfășurați într-o liniște imaterială. Bezmeticind pe drumuri de țară, nu întâlnim nici țipenie până acasă.

La Valletta. În fața primăriei, un grup de bunicuți și bunicuțe zornăie de zor într-un cor, aranjat de un macho, îmbrăcat în haine safari, cu inele, mărgele și toate cele. Toți, înzestrați cu niște recipiente de plastic umplute cu pietricele și cu niște sfori din dopuri de plastic, înșirate ca usturoiul, le agită, le scutură zdravăn, zornăind și fornăind în ritm staccato la indicațiile dirijorului și scandează: Reduce, refolosește, reciclează. Un protest ingenios hilar.

Malta plânge. Mai mult smiorcăie: bucățele de soare, bucățele de nori, bucățele de entuziasm, bucățele de mohoreală. Și David plânge: îl dor oasele. Portugalia de anul ăsta programată și anulată. Numai teve-ul ne mai ține moralul, desi îl beștelim într-una că are titrajul în araba, bașca că hârâie-pârâie pe numai două programe.

Catedrala din Valletta și Caravaggio,1571-1610, (doar 39 de ani), cu Decapitarea lui Ioan Botezătorul, cea mai mare pictură a sa, 3,60 metri pe 5,20 metri, pictată în vara lui 1608 pentru Oratoriul Novicilor, pe atunci; a fost și el novice, pentru un an. Singura pictură semnată de pictorul lombard, o linie înmuiată în pata de sânge. Alege un moment dramatic, cel după moarte – spada este pe jos – înainte de a i se tăia ultimele tendoane cu cuțitul. Accentul dur, insensibil, al cercului de prizonieri care privesc nepăsători de la o fereastră, aerul indecent de grabă și lumina izvorâtă dint-o sursă artificială, iluminează elocvent gestul și pasajul simbolic. O compoziție captivant încordată, demnă de o tragedie shakespeariană. Michelangelo Mersi, la 13 ani, elevul lui Simone Peterzano, un urmaș al lui Tițian, apoi, după moartea mamei, se mută la Roma, trecând prin atelierele a diferiți pictori, fiind patronat de Cardinalul de Monte și alte personaje ilustre. O fire irascibilă, în conflicte cu justiția, salvat deseori de patronii săi cu influență. În mai, 1606, fuge din Roma, acuzat de omor, și ajunge la Napoli, unde primește noi comenzi, iar în1607, este în drum spre Malta, pe o galeră a Ordinului. Mai târziu, este făcut Cavaler și pictează cinci lucrări. Din nou conflicte cu justiția, din nou fuge, la Siracuza, unde este exclus din Ordin, trece prin Palermo, iar în octombrie, se întoarce, fiind foarte activ, la Napoli, de unde pleacă, așteptând iertarea papei. O obține, dar moare de malaria la Porto Ercole. Faimos prin adoptarea clarobscurului, pentru efect dramatic, folosit ca instrument de reliefare a realismului. Michelangelo Mersi – Caravaggio,pictorul meu favorit, alături de Canaletto (comparațiile cu mine: traistă-n băț, zgândărit destinul și as al ghinioanelor le pun în cârca zicalei ”După faptă și răsplată”).