O cheamă Lucia

”Bună dimineata, Pantera roz! În timp ce dereticam prin bucătărie, mi-a venit o idee pentru construcția cărții tale. Nu știu dacă e o idee bună, dar ți-o spun. Două Fantome. Anglia: o fantomă care îți suflă în ceafă de 32 de ani, vrei să te apropii de ea, s-o cunoști cât de cât pentru că nu ai încotro, vă dați târcoale una alteia, dar când crezi că ai prins-o de coadă sau de păr, Fantoma se îndepărtează în ceață și România: devenită de-a lungul anilor și ea o Fantomă, spre care te îndrepți cu emoție și speranță, ca, uneori, să te îndepărtezi cu durere, alteori, cu dezamăgire, dar întotdeuna cu nostalgie; o nostalgie provocată nu atât de un spațiu anume, cât de un timp anume. Până când această Fantomă începe să capete un chip. O prietenă pierdută în ceața memoriei, o necunoscută de fapt, apărută parcă de nicăieri, intră intempestiv în viața ta, prinde contur, capătă culoare, capătă viață. Eu aș putea fi Fanoma aceea!”

O cheamă Lucia. A apărut ca un dar chiar de ziua mea. Eram în România, cu o săptămână înaintea plecării în Anglia, zăboveam încă în pat și atunci am auzit telefonul. ”La mulți ani, Ariana! Sunt Lucia Postelnicu, colega ta din Televiziune, acum și Pop, m-am căsătorit. Îți amintești de mine?” ”Nu, nu îmi amintesc, îmi pare tare rău”. Mă bucur sincer, conversez înviorată și promit o revedere.

Seara, caut o poziție aducătoare de somn. Renunț. Iau jurnalul și scriu: O Fantomă (ciudat, cuvânt ce va fi găsit și de ea) a trecutului meu ivită din niciunde. Un nume: Lucia. Și eu nu-mi amintesc nimic de el, de el-atunci, de el-timp colorat, cu substanță exuberantă. Gândesc cu ciudă: calupuri mari de tinerețe șterse din memoria mea, ca ea să stocheze și să defileze în panglici lungi de vacuitate englezească, măzgălită palid cu rutină plată, provocată de câte-o pagină cu măzgălitură de jinduitor acasă. Chiar nimic? Închid ochii, mă târăsc mai adânc, trebuie să existe o urmă, niște frânturi de lipit într-o imagine… Mi se pare că o întrezăresc: Fantoma Lucia nu vine însă spre mine, pleacă, străbate marele foaier al Telecentrului și întoarce doar o secundă, nehotărâtă, un profil cețos al unei siluete minione, slăbuțe și cu un păr blond, tăiat scurt. Atât mă ajută memoria. Mă ajută un strop mai consistent whatsappul. Debutând – după apelul telefonic, întrupat în cuvintele unei necunoscute, cunoscute atunci, care încearcă acum o recunoaștere, vrând zadarnic să lipească cele două timpuri, atunci este și se încăpățânează să rămână mort – cu punerea mea față în față cu o poză actuală. O Colombină într-o rochie de vară pepit, alb-albastră, cu o broderie aplicată ca un colan în jurul pieptului și cu scufiță adecvată, cloșată, stă pe un fotoliu de curte în preajma casei și îmi zâmbește extralarg cuceritor, invitându-mă să trag o dușcă din paharul pe care îl ridică în prim plan cu totală dăruire de sine. Ochii îi sunt întredeschiși, din cauza soarelui, dar citesc în ei sau așa îmi place să citesc: suntem avid cunăscători, corect prețuitori, suntem doi spiriduși care, ba se prefac că nu iau prea în serios viața, ba nu se joacă că se prefac. Dedesubtul corolei celei mai mari flori stilizate a rochiei, așezată exact unde trebuie, bate inima unei flori de carne, ale cărei petale par să fi adunat în buchetul lor talente prețioase, așa cum îi stă bine unei adevărate inimi, precum înțelepciune, simțire, bunătate, frumusețe, toate virtuțile trebuincioase împlinirii unei vieți trăite doar o dată. Nu le cunosc încă, doar mi le imaginez, dar îmi doresc și da, sper, vreau să mă bucur de dărnicia lor risipitoare.

Și încep să le cunosc. Prin dărnicia whatsappului. Prin dialogul România Anglia.

N-am bănuit, firește, după apelul tău trimis de neant, as zice, datorită zecilor de an scurși de când nu ne-am văzut, că nu va dura mult și acel început inițiat de tine își va pune aripi nebunești, ca să ne poarte într-un zbor nebunesc și să ne depună pe tărâmul unei prietenii… alese?, magice?, nu găsesc cuvintele care să-mi convină. Yin, completând un Yang, poate.

Din start, m-au impresionat două lucruri: iuțimea și flerul cu care mă ”citiseși” în cele câteva pagini din Cum să fii fericit în România și apoi, dorința, aproape obsesia ta, cu suișuri și coborâșuri, de a pune mâna pe cartea mea Case, trenuri și andrele, continuând să vrei a mă citi dublu mai departe. Am fost flatată, desigur, însă nu de asta ți-am promis pe loc că neapărat voi veni la tine și vei primi cele două cărți ale mele. Așa credeam – și eram sigură. Uitam de ghinioanele presărate în cale de zodia mea. Aperitivul din ultima săptămână de ședere în țară, un covid, formă ușoară, l-am ignorat, ca și regula de a sta cuminte în casă, așa că, am pornit a face liste și a suna colegi, invitându-i să participe la mica agapă a lansării noii mele cărți în cuibușorul nostru Monte Carlo – restaurantul. Față de tine, am ținut secret faptul că nu voiam să-ți aduc cadou acasă boala și ți-am propus să te alături grupului nostru. Meditând însă mai adânc asupra riscurilor, am decis – cu suspin și durere – să contramandez totul, dezamăgind la rând pe fiecare.

Ți-am ascuns – nu era cazul să mă jeluiesc – și că, în seara aniversării mele, după ce tu urcaseși din negura acelei prăpastii de timp, pe frânghia acelui luminos La mulți ani!, în viața mea, în seara aceea, la restaurantul unde mă invitase fiul meu Răzvan, am coborât eu într-o altfel de prăpastie, prin ruptura furtunoasă și definitivă de persoana fără calitatea de noră și fără aceea de a dovedi că are o inimă. Fiul meu a asistat mut, ca la o scenă străină de el, ca apoi, să mă petreacă doar cu privirea, lăsându-mă să părăsesc în noapte localul. Drept care, m-am juruit să nu-i dau ocazia ca să vină pentru o iertare prin prezență cu absență de cuvinte, sub pretextul de a mă conduce la aeroport.

M-am ținut de cuvânt. În ziua plecării, deși zborul era la opt seara, am hotărât să plec hoțește dis-de-dimineață, urmând ca să-mi toc timpul cumva și undeva până la un punct rezonabil al amiezii.          

Welcome To England!

Welcome în Anglia mea, rătăcită în Anglia lor!

Angliile lor: UK, United Kingdom, United Kingdom of Great Bretain and Northen Irland, Great Bretain, Bretain, Britannia, Anglia, England, Englaterra, Albion – zis Perfidul. Confuzie mare. Welcome, totuși. Într-un jurnal sașiu, uite căptușeala-nu e căptușeala, cu adevăruri dure, însă, strecurate printre rânduri. De ce Anglia? Ce referințe am adunat despre țara asta, ce gărgăuni m-au ghidat: literari, matrimoniali, premeditați, cum ar veni, de căpătuială tricotistică? Și cum adică 32 de ani, un divorț continuu? Adio, Albion! Cu partaj cinstit: dau un Regat pentru un Exit!

Visez. În Anglia, mai departe. În insula asta, care nu se mai străduiește demult timp să-și agonisească alte uscaturi. A reușit sa-și agonisească însă, sub Mânecă, povestea mea. Vreau să mă mântui de ea, vreau s-o deșir. De la poale-n sus, de la gât în jos, ce importață mai are? Are: mai sus de gât, îmi revăd chipul din ziua descinderii pe acest Pământ al făgăduinței: aerian, senin, văduvit de umbra a ceea ce ar putea găsi acolo. Am tot încercat să îl tușesc afară. Zadarnic. Poate scap de el, tușit pe pagina asta. Și de procesiunea care-l precede, mia de chipuri pocnind ca floricelele când își desfac parașutele albe în ceaunul memoriei. Poate se decide. Nu ce traiectorie a timpului afectiv să aleagă, între cea ascendentă și cea descendentă, ci să nu-mi hărțuiască uitarea, să mă absolve de obsesiva lor numărătoare. Așadar, asta fac: pendulez între trăirile lui Acum, care se scufundă în abisul memoriei, devenind trecut întrebător sau mustrător, și amintiri uitate, dizlocate, surprinse în efortul de a irumpe la suprafață, să respire o gură de viitor, actualul Prezent întrebător sau mustrător. Așadar, n-am scăpare: în orice punct aș fi în clipa asta, mă simt irevocabil și implacabil captiva acestui lanț de chipuri, o mie de verigi-instantanee din albumul eurilor vieții mele. Cu prea multe prestații donquijotești, sărind mereu în față – cu pretenții de aplauze?!?

Ariana Cosânzeana și David Făt Frumos din Albion

Zi de martie năzuros, 1990. Port un chip hotărât, de 45 de ani: respiră libertate și acțiune, dovadă, mâna în ghips – am pus la treabă niște clăpari fără nicio repetiție. Divorțată de al doilea soț, divorțată de slujba de redactor la Radio, am spus deja un Da total și definitiv, vrăjită, ochii în ochii celor două andrele – pasiunea, direcția, busola zilelor și multor nopți ale mele. Cărora le promit o altă expoziție. Mă țin de cuvânt. Uite-mă, lângă exponate, în vitrina Teatrului Foarte Mic, aștept mușterii. Pe bulevard, vânzoleală post-revoluționară: violență, saltimbanci și naivi, frenezie de căpătuială din orice. În capitală, aterizează buluc români din exil, iar unii, chiar în expoziția mea. Pe ușă, intră o pereche simpatică: El, un brunet arătos, alură de boem, țigan muzicant român, imigrant la a doua generație, o îngăduie plictisit și bine dresat pe Ea, o filipineză mignonă, aparent fragilă, dar, văd de la o poștă, bossul, care adoră hainele și târguitul, deci își încarcă serios brațele cu obiectele mele. Ca să mă invite apoi, tot serios, o lună la Haga: masă, vilă și agent de vânzări ale tricotajelor mele. Umplut șifonierele doamnei cu unicate, gătit, aspirat, spălat wc, după contract – cu cerneală simpatică.

 Zi de mai zburdalnic. Asortată chipul meu – cam sorcovă, cam visător. Actele, parafate rapid, geanta de voiaj, gata să nască. În ton cu febra generală a schimbărilor din țară, dau zor pe față-pe dos. Dar și închipuirilor. El doradul Vestului, la concurență, le împletește de zor aripi incredibile.

Haga, 13 mai. Ignor avertismentul cifrei (ca să Văleleu mai târziu): îmi schimb chipul stresat de acasă, îmbrac chipul nebunatico-radiant al copilăriei și îl pun pe pilot automat – al gazdelor. Ziua, Ea mă plimbă, îmi cumpără câteva flecuștețe, cheltuind însă în delir pentru lâneturi extra contra prelucrări extra, seara, El mă vrăjește cu vioara într-un local extra. Năucă de ce văd, ce aud, ce gust, uit să mă ciupesc ca să revin la realitate. Însemnând trudă întru umplerea șifonierelor, dar neglijare răuvoitoare a atribuțiilor de chivuță. Sunt într-o țară străină, într-o casă străină, pereții mă privesc tot mai chiorâși, ușile îmi șușotesc pe la spate. Cu ce-am greșit?

Conspirație reușită, cu ajutorul a doi prieteni făcuți la iuțeală, Jan și Anne,: răpirea Arianei-chip-mototolit de plecare, cu previzibilul alai al strigătelor de mahala filipineză. Chip dres, adăpostit și înveselit de Anne. Care mă adoptă ca o cloșcă: mă răsfață, mă dădăcește, îmi adună o poală de bani din vânzarea tricotajelor. Totul pare minunat-frumos – răbdare, apare și Făt Frumos, când lucrurile scapă puțin de sub control. Al Annei. Care are un frate, care are un hotel, care face și pe șoferul, drept care, într-o bună(?) dimineață, organizeză o excursie pentru un grup de clienți englezi, între care, mă strecor și eu. Aranjamentul Annei, bosumflată la final de achiziția – pot să-i spun suvenirul meu? -: nu-i place cetățenia lui.

Nu-i frumos, ziua întrupării lui Făt Frumos englez merită un paragraf din partea chipului de acum, clar și pe șleau, despre chipul de atunci, confuz și romanțat – și cam plecat de la datorie. Primul popas, prima ocheadă, involuntară: Robert Redford, că-i seamănă, încă tânăr, zvelt, într-o canadiană bleumarin, șmecher descheiată, târâie după el un plictis profund și greu. Se scutură iute de el la apariția mea – după SOS ul șoferului: Aveam o româncă cu noi, am pierdut-o, e singură, la primul ei voiaj în străinătate – și se îndreaptă hotărât către bancheta unde stau. Stăpân pe jumătatea obținută, se cufundă apoi placid într-o tăcere eroică. A doua ocheadă, voluntară. Popasul următor: colegul de bancă stă cuminte, cățel dresat, în spatele stăpânei; la ușa prăvăliilor, așteaptă. Wow! Saboți albi! Cocoțați pe o platformă de lemn cam solidă, dar ce sex-appeal au: țeapăn, durabil, ca o lecție de istorie, prețul obscen nu contează, îmi trebuie neapărat! Ești măritată?, mă miruiește brusc R.R., de mai să scap pachetul jos. Hodoronc-tronc! Deci mister are limbă, dar, Doamne, cum o folosește! Sunt perplexă. Câți ani ai? Asta-i prea de tot. Totuși. Poate așa se poartă pe aici, să mă comport și eu the western way. Bine, să facă pe pozarul. Și îi pun aparatul în brațe – ajungem îndată și la mine în brațe. Ce încă nu pricep: când a executat saltul intermediar acel mine, de-a ajuns să meargă mână-n mână, ca la grădiniță, după jumate de oră, pe aleea aia zgârcită, străjuită de pomi rari, cu John David Rosser din Swinton, lucrător la Căile ferate engleze. Care JDR, de Olanda, nu-i interesat, vremea îi displace, grupul lui e banal. Cam apatic, cam trist personaj, să-i împrumut nițel opusul meu. Inocența, calmul, politețea lui sunt totuși cuceritoare. Înțelege aluzia gândită și schimbă rolul. Timidul cu un nume-scut de rege biblic ia comanda: Pot să te văd diseară? Ce zi cu susul jos. Hâm!

După-amiază ce întârzie să se stingă în depărtări la chemările ascuțit repetate ale albatroșilor. Imaginea noastră pe plajă ar părea oricărui spectator însăși tihna și echilibrul unui cuplu așezat în rutina țesută harnic de șirul anilor. El îmi ține conștiincios angajant sculul, eu îl depăn amuzată, dar și intrigată de modul rapid cu care mă cucerește prin gesturi mărunte, aparent insolite, căptușite cu intenții afectuoase. Continuăm serios ocupați: eu dau din bețe, el aruncă expert și impasibil felii de cartofi albatroșilor, cerșetori obraznici. Se întinde apoi comod pe nisip și se cufundă instantaneu într-un somn scurt, sonor. Se trezește brusc, ca să mă surprindă cu altă întrebare-glonț: Ai putea trăi în altă țară? Da, îi răspund iute, în stilul meu caracteristic – fără să gândesc.

Lanțul de chipuri s-ar fi putut rupe sau rugini. În niciun chip, sunt destui care au grijă să nu. Weekendul care vine, Karl, iubitul Annei, care vine – să-mi lege lanțul de gât, nevinovat – Anne, care, vrând intimitate, mă livrează în intimitatea hotelului fratelui, care mă primește cu brațele deschise, la figurat, curtezanul meu, cu brațele lui deschise la propriu și aș mai fi eu, care arunc vina pe complotul lor, trezindu-mă în zisele brațe. Care, după trei zile, se tot întrerup din facutul bagajului și trimit în ajutor ochii și gura ca să mă roage: Vino în Anglia! Ochi în lacrimi. Hâm!

Zi neagră: 13 iunie 1990. La Otopeni, cu imaginea încrezător coafată de vraja Vestului, cu toalete noi și multe în bagaje și cu ceva avere în verzișori, mă avânt să-mi îmbrățișez fiul. Trebuie să ocolim centrul orașului pe străzi lăturalnice, au năvălit minerii, e prăpăd! Acasă, mă învârt fără rost, orice plan îmi pare o utopie. Scrisorile lui David, invitații insistente, o ancoră. Hotărât, plec în Anglia!

Miercuri, 19 iulie, Heathrow. Anglia îmi chiuie pe chip: plutesc, amețesc, nu vreau să mă trezesc. Mă trezește brutal sora ei, sâmbăta cu cele trei ceasuri rele. Puțin îi pasă că e ziua mea aniversară, îmi substituie inelul promis cu decesul tatălui. David cere ajutor brațelor mele și câte unui păhărel de țuică – abia au făcut cunoștință. În pauze, mă roagă iar și iar să mă mărit cu el. Așa sfârșește și litrul, și sâmbăta. Nu înainte de a-i împrumuta harnicei surioare luni ceasul rău rămas. Așadar, iată-ne la Home Office: la un ghișeu, obținem certificatul de deces, la altul, înaintăm actele de căsătorie. Nu!, ba Da! Cireașa de pe tort, incinerarea n-o descriu, vreau s-o uit. Nunta englezească, fără invitați, fără flori, fără lăutari, chiar deloc. Urmată de nunta românească – datorată formalităților aberante – cu avalanșa ei de flori și de invitați, tare dornici de a-mi vizita noua reședință, absolut, nu.

Ziua descinderii finale în țara făgăduinței, în promițătorul acasă, zi colțoasă de decembrie. Înfășurată în nepotrivita mea blană, stau ancorată de valize în aeroport. Chipul? Nu îndrăznesc să-l descriu. Nu îndrăznesc să merg nici la toaletă. Altă sâmbătă, alte ceasuri, 24 din 24, rele și reale, cu încărcătură de la rău, la mai rău, la mi-e rău. Înșiruit în crescendo pe fața mea. Cerșesc în jur fise să-mi anunț soțul. Nu răspunde. În sfârșit. Aștept apoi, ca trenurile să învețe a circula și duminica, aștept apoi, ca să ajungă până la mine, cu pasagerul mult dorit. Aștept amiaza, aștept noaptea, aștept altă amiază. Apoi. Inventat ca pedeapsă pentru mine? Chipul meu nu înțelege, decât că se afundă într-un scenariu grotesc absurd. După strădanii la Informații, după anunțuri în patru terminale, când îl zăresc înaintând spre mine numai zâmbet, îl împing la o parte, articulând isteric: Vreau la toaletă!

Față-n fața mult doritului acasă. Deschid, prima oară, larg ochii. Privesc în jur cu atenție. Singură. Casă ostilă, urâtă, guvernată de un frig devorator, pedepsitor. Nu-i suficient: cu rânjet crud, de învingător. Acasă, în România, vin sărbătorile. Mă înfășor cu un trenci peste claia de haine, mă așez pe un taburel lângă șemineu, unica sursă de căldură, și încep a plânge. În tihnă, meticulos, cât pot de stăruitor. La propriu. Preț de șase luni. La figurat, n-am încetat. Picătura englezească lucrează.                                            

Cam ăsta este lanțul lui De ce Anglia? Am eu vreo vină? Dacă da, în care verigă? Am vreo scăpare? Dacă da, în care țară? Întreb și eu așa… Parcă n-aș ști.

 Ianuarie. Îi număr letargiile. Tot mai multe. Superlative. Îi număr așteptările. Tot mai puține. Subnutrite. Am terminat Evadarea tăcută. De câte ori voi lâncezi, voi amâna, voi smiorcăi și alte evadări limbute, puse pe seama gratiilor mele, să-mi amintesc de Lena Constante: Demnitate, Mândrie, Curaj, Voință, Discreție, Autorespect. Să-mi amintesc cum se spăla pe dinți cu fire de mătură. Căutând soluții, inventând, învingând, evadând prin arma spiritului dincolo de gratii. Mereu. Singurele daruri sincere ale zilei: trei ore cu Historica s women în brațe – aflu despre delicioasa Carte a pernei, jurnalul picant al unei delicioase curtezane la curtea împăratului japonez, anul 1000 – și alte două, una porție giugiuleală gingașii ghiocei, cu aruncat bezele fiecăruia și una porție giugiuleală cu zănaticii iepurași, zăbovind aplecată peste ulucii unei ferme. Patru. Țupăiau de colo-colo fericiți, nici că le păsa de îmbufnarea cerului. Darurile neserioase ale zilei fiind: porția permutare pat, cu capul la fereastră, unde trage bine, nu lângă ușă, unde nu trage deloc caloriferul – pentru feng shui pozitiv, nu-mi pun în primejdie sinele nocturn, care, umblând brambura, poate trage o sperietură de moarte, surprins de oglindă, spre deosebire de sinele diurn, care se descurcă binșor, nu se privește în oglindă – porția de subliniat amarnic Ikigai (Fericirea de-a fi mereu ocupat, după filozofia japoneză), alt manual de inoculare garantată a longevității bătrâneții ori alt surogat-amăgire, ambele inofensive, și porția croșetat. Acuș mă pregătesc de porția muzică lin clasică. Două ore. Cu lumina gâtuită, înainte de culcare – asa cere Ikigai. Ce alt job de indus, dorm dus înainte de termen.

 P.S. Citate din Ikigai: De ce nu vă sinucideți?, își întreabă pacienții, ca tratament introductiv al depresiei, logoterapeutul Viktor Frankl. Întrebare sinucigașă, practicată cu succes: subiecții, derutați, uită motivul pentru care au venit și pleacă vindecați. Altul: Fii apă, dragă prietene, Bruce Lee. Favoritul meu: singura cale de scăpare din insula asta – înot. Păcat, Uneori am noroc și scriu mai bine decât pot a spus-o, înaintea mea, Hemingway. Și cu panseul lui Aristotel, Suntem ce facem zi de zi, excelența nu e un act singular, ce să fac, nu pot responsabiliza ziua să-l ducă în cârcă. Și eu ce fac? Păi, se vede, excelez doar cu lectura. Ușurel-ușurel, să nu contaminez miezul. Nu al lecturii, al meu. Deși îmi simt ochii cum vor s-o rupă la fugă unde văd cu ochii. Nu-i glumă. Un cronometru de stins ”cuptorul”: 50 de minute funcționare, zece, stingerea. Ca și cumpărat – trecut în agendă.

Uneori, sunt zbor în vis. Eliberat din corsetul unui culoar. Am aripi, dar eleroanele lor nu mă sâcâie corectându-mi permanent direcția, ci mă îndeamnă să înghit felii de noapte, bezmetică, uitucă de existența unui pilot automat care să-mi calculeze de o mie de ori pe secundă devierile minuscule și să trimită ordine de reglare a direcției la ampenaj. Ca să nu mă prăbușesc. Tocmai ce caut eu cu lumânarea. Și tocmai unde voiam eu să ajung: ador prăbușirile astea de hopa Mitică, fără dureri, fără urmări. Alteori, de cele mai multe, sunt zbor în realitate. Atunci, prăbușirile funcționează neplanificat, duriform și fără happy hopa, Ariana. Ciudat: cu cât mă expun mai mult turbulențelor, capriciilor de vreme rea ale vieții, cu atât mă comport mai mult ca un pilot naiv de vreme bună. Subapreciez sistematic rolul corecției după decolare și supraapreciez rolul pornitului grabnic la drum. Un exemplu ce mă frige: planul de căsnicie perfectă cu Anglia s-a destrămat? O crasă supraapreciere a planului. A Angliei – eu ies frumușel din ecuație. Nu! Un parteneriat trebuie înfășat-desfășat, ajustat-reparat, plivit mereu de cineva. Cine va!, ocupația cu dresul ici-colo, displăcându-mi profund, am imputat-o startului: Curtea Marțială. Am pedepsit-o – voiam să spun am suferit. Acum, m-am înțelepțit: nu este vorba aici despre a alege țara potrivită, ci de a înlătura din funcție țara nepotrivită. Punct. Cu un apendice: chiar trimisă la casa de corecție, Anglia asta tot o insulă rămâne, ceea ce România, nici în visurile, nici în deșteptările ei cele mai urâte, nu va fi. Iar eu, hai, accept să fiu avion, în nici un caz însă, barcă. Situație inversă celei din bancul cu divorțul: De ce vă despărțiți, mă? Păi, să vedeți, dom judecător, potrivire de caracter: eu îi arunc cu farfurii în cap, ea îmi aruncă cu farfurii în cap. Stai!, bancul ăsta mi-a dat o idee genială de rezolvat litigiul meu gordian: farfurii am. Deja simt tremuriciul, văd în detaliu scena: eu o pocnesc pe maștera Anglie cu farfurii în cap, ea nu mă nimerește – decât mai jos cu un cap. Ce pregătire, ce strategie de reușită perfectă? Povești. Ajustat, corectat. Fără mustrări, fără fasoane. Dacă e prea târziu,  far-furiile! Vorba poetului: Să mă împiedic de un ciot?, de