o zgaibă pe harta Angliei: Swinton

Cam mulți Swintoni în țara asta, să-i gust pe toți? Nu, sunt arhisătulă de ăsta. Știu ce spun, am făcut-o puțin pe vagaboanda și puțin mai mult pe expozanta: aici, călătorești inutil ca să vezi ceva ziduri excentrice, totul e tras la indigo cărămiziu. Măcar, Swintonul nostru se laudă cu două nume faimoase. Mult îndrăgita Mary Popins-Julie Andrews s-a născut aici. Supercalifragilistic!, a copilărit lângă grădina lui David, într-o casă modestă, vecină cu a bunicii Rosser. Precis schimbau binețe-jelanii despre vreme și secrete întru amăgirea frigului din dormitor – La bunica, îngheța apa în pahar este țurțurele cu care mi se taie cheful de văicăreală – : o cărămidă încinsă, vârâtă într-un ciorap, vârât în pat sau, când s-a modernizat, o buiotă de metal, vârâtă într-un ciorap. Cu morocănosul și cărpănosul bunic Rosser, nu cred că avea ce schimba, nici admira, era interesat doar să pună bani la saltea, să-l scuture pe tata Rosser tânăr de salariu, să cumpere porci, cultul locului, și să oblige toată suflarea casei să încremenească stâlp la și de biserică.

Pe Walter Scott, cealaltă celebritate, deși se grăbea, neatent la bătătura swintoneză, l-a dat jos din poștalion ruina romantic seducătoare, învelită într-o mantie de iederă, a castelului normand din vecinătate. Lovit de inspirație, a notat grabnic: Pe drumul care duce de la Sheffield la Doncaster… – bătut de noi cu piciorul deseori și zilnic, rămășița pădurii de lângă casă, unde hălăduia Robin Hood.  Așa începe Ivanhoe, romanul vrăjitorului din nord, care a scris încă 18 în zece ani. Precis, în cele trei zile până la sosirea sa în Londra, a gătat cartea.

Ar mai fi două celebrități locale, un astronom și un peisagist, cunoscuți însă numai de net. Care i-a numărat și pe muritorii de rând: 15.501 – se bizuie greșit pe ultimul 1, aia sunt eu, hotărâtă de un adio oricând mi s-ar ivi ocazia. Puburi, 14 și ha-ha-ha, Swinton Academy! – școala secundară, unde, dacă a învățat ceva David, a uitat de mult.      

Locuim între cele două repere majore de mișcare ale existenței noastre: trenul și busul – suntem însă adepții atemporalului per pedes – mai precis, lângă Woodman, crâșma pădurarului, reper de staționare cu socializare ocolit de noi. Dacă o luăm spre stânga, de-a lungul şoselei Rockingham, numită astfel după porţelanurile rococo, produse cândva în cuptorul negru de uitare din pădurea aflată în spatele casei, şi o ţinem tot la vale, până la celălalt capăt, ajungem la gară. Biblioteca marcheză jumătatea drumului, iar sfertul lui era marcat de oficiul poștal, azi, dispărut, ca și scrisorile de altădată, ca si pălăriile, botoșii pamponați tricotați de mine și expediați clientelei mele de altădată. Înainte de gară, pe stânga, se află capela mortuară – am vizitat-o imediat, la venire, însoțind un David îndoliat de pierderea tatălui, fie ea chinuită de așteptarea plecării mele, în vecii vecilor – și pe dreapta, chinuindu-mi poftele cu păcate calorice, tot în așteptare, trei  fish&chips.

De-a lungul drumului, întâlnim Anglia cea veselă a pomenitului Walter Scott. Nealterată ca peisaj: viluţe gemene modeste, din cărămidă roşie, faţade cu nișa tipică, grădini minuscule cu florile şi iarba manichiurate în exces. Toate inspiră un calm discret, ordonat, minimalist. Favoritele mele rămân ferestele cât un perete, fără perdele, prin care e indecent să te zgâieşti, dar prea te invită parşiv. Deși, până dincolo de perechea lor din spate, spre grădină, privirea nu întâlneşte mare lucru: o canapea, un şemineu cu câteva poze deasupra lui, unu-două tablouri de consum idilice şi nelipsitul buchet de flori artificiale sau nelipsitul ornament de la granmá, expus în vitrina geamului. Locul de cinste, obligatoriu, îl ocupă televizorul, Sesamul care descuie toate dorinţele şi încuie toate aspiraţiile întregii suflări a casei – odorul patruped, inclus. Biblioteci, rafturi cu cărţi or exista pe undeva, eu însă n-am zărit aşa ceva etalat. Or fi în zona locuită de pudoare – nici ea la mare preţ aici. Cărţi, la Oxford, Cambridge, Londra şi cam atât.

 Dacă o luăm spre dreapta, pe lângă crâșma pădurarului, după cum sugerează numele, încep pădurile – woods. Copacii lor, mărturii din vremea lui haiduciei lui Robin Hood, întâlniți pe cărări ştiute numai de David, mă lasă fără cuvinte. Mă încarc însă de ele ajunsă acasă. Dar primit și de la ei. Forță, Tenacitate, Avânt către Înalt. Partea plină a paharului.

Partea goală a paharului: nimic, întâmplător. Știu, tac. Mă întreb totuși retoric: cum, Doamne, eu, zburătoare din cuibul Berzei, strada copilăriei, Techirghiol, în cuibul Berzei, strada tinereții, orașul lui Bucur, stradă în buricul Bucureștiului, am ajuns râmătoare în orașul porcului: Swine town – sigur, nu cocină? De ce singularul, ce porc, ce făcea porcul ăsta, în afară că, grohăind, a botezat un orășel? Las că și Bucureștii se scaldă în troaca incertitudinii: orașul lui Bucur sau orașul unde te bucurești? Nu mai adaug Micul Paris, mă ia plânsul, vreau urgent acasă…, iau în brațe varianta doua, dacă nu mă potolesc, poate mă înveselesc. Și cum, Doamne, să ajung eu și târâtoare în Foxland avenue, vizuina vulpii? Animal hulit, perfid, cu proastă reputație. Să fi fost bufniță era altceva, poate m-ar fi învățat una-alta. Bufnița Minervei își desface aripile numai la venirea amurgului, după Hegel. După mine, gata, mi-a venit amurgul, momentul adevărului. Înțelegerea. A ce am piedut. A ce am prețuit. După Roger Scruton, cu a sa England: an elegy, jurnalul meu ar fi România: o elegie. Culeg harnic pete și cusururi englezești în el, îmi fac tema, trăgând spuza pe turta mea – cu un motiv onorabil. Oare și scuzabil? Oare soarta mi-a cerut mie scuze vreodată?

Am trăit în Swintonul ăsta o treime de secol, mă pot lăuda că nu-l cunosc. Nu mi-a văzut fața și nu mi-a cântărit pasul decât strada principală. Pentru nevoile de bază: busul, gara, biblioteca. Restul, accidental, somnambulic, fără amestec cu mintea și cu inima. Mă pot lăuda că am păcătuit, intrând, numai în șase case. Șase ființe în 30 de ani. Condamnabil, damnabil trist? Deloc. Destul. Îmi storc memoria să ridic scorul: niciun strop, fiasco. Șase case. Doar livingul. Doar o dată, rarisim trei. Interioare furate cu coada ochiului, neconvingător. Să le înșir, poate cuvintele le dau ceva carne, ca să le pipăi, poate îmi comunică vreun secret scăpat. Despre eșecul cu brio al împlinirii vieții mele albioneze. Ceva ori trist, ori stupid, ori ambele, precis.

Christine. Într-un vâj motorizat, fără carnet, intram pe fugă în livingul ei curat, confort mediu banal, gospodărit cu cap, dar și așa, mai confort decât al nostru. În memorie, nu mi-a rămas nimic special, mi-a rămas, la propriu, un cântar de bucătărie, de care nu mai avea nevoie, încât mi l-a pasat mie. Este folosit excesiv de bucătarul meu, care cântărește și frunzele de pătrunjel pentru ciorbele lui – mult timp, și de mine, cu excesivele cântăriri de excesive bagaje la plecările acasă de odinioară. Christine, vârstă medie, înăltuță, zâmbitoare, îmbrăcată mereu în ținute de stradă, dând impresia că rezolvă totul în casă cu clipirea unui ochi, ca orice vrăjitoare cu talent, și o ține tot într-o plimbare, a fost slujbașa mea, pe vremea iluziilor de îmbogățire tricotistică. Neprididind să transpun supersonic cu degetele avalanșa ideilor din cap, adică neizbutind să fiu asul mașinii de tricotat, am apelat la ea. Era iute, ieftină, conștiincioasă. Îmi livra piepții și mânecile cerute și își vedea de casa ei frumos aranjată și de grădina ei înflorată, iar eu îmi vedeam de bețele, sarsanalele și târgurile mele, cu drumuri pe șine, nu pe roți – toate fără adjective atrăgătoare.

În spatele casei noastre, pentru Mr. Smeadley, am fost înlocuitoare David, post samariteancă: să-i fac o dată pe săptămână piața – îmi dădea trei lire amărâte. Un bătrânel șmecher, copt de boli, dar agil, chiar harnic și respectuos față de reguli. Două: seara, berea, la pub, ziua, neapărat un litru de whisky, pe canapeaua din living. Nu știu, nu l-am văzut cum urca la dormitor – probabil de-a bușilea. Camera lui bătrână, cu slin bătrân, nu merită descrisă. Mă întreb ce căutam acolo, avea un fiu, îl avea pe David, săritor să ajute neajutorați, cu preferință cărunți.

Singura casă unde urcam direct la etaj: la Beryl. În perioada mea zmucit-muncit-modernizat- cuib, adică vizuină. Beryl, croitoreasă amatoare, asaltată de amatoare ca și mine, mi-a cusut draperii sofisticate copiate după interioare aristocrate – ducese și contese, pe regină, am copiat-o la Aluniș. Etajul, unde își avea atelierul – nici budoar, nici sufragerie, n-am fost atentă, mereu eram pe fugă, mereu îmi greșea și recidiva – nu știu ce conținea, am reținut însă că, deși dezordonată, demodată, cotropită de petice și de ațe, încăperea asta în care mă primea strecura un firicel de farmec vechi englezesc. O adiere de poveste cu mamzele în crinolină, cu flecuștețe care-și uitaseră rostul, privind jenat mirate în jur. Casa lui Beryl, ilustrativă locului – veacului trecut.

O casă ce mi-a dat bătăi de cap cu bătut cuie în talpă: casa Lindei, colegă de grupa mare la Twiny – between prescurtat, între (vârste), unica mea încercare de participare la întâlnirile lor săptămânale cu speranța de o eventuală atașare de vreo careva. I-am văzut dintr-o clipire, mint, cu ochii căscați de poftă, toate talentele – nu Lindei, casei. Ah!, living, ah!, dormitoare, ah!, bucătărie, ah!, baie. Casă cu pretenții moderne, fără odioasele mochete pe scări și în bucătărie – un singur exemplu – ca la noi. Curată cristal. Ea m-a îmbrâncit să-i copiez ce pot, în limitele rezonabil rosserești. Și Lindei, îi pun în cârcă tot amarul și calvarul de a trage de plete Luna, să le pun să poleiască totul în jur. De!, coafeză la domiciliu, cu bărbat în slujba cea mai slujbă – nu cunosc detalii, aici nimeni nu se laudă cu ce face și unde face, ar fi aproape indecent – a știut să poruncească, ca totul să sclipească, să automuncească și să te spele pe picioare.

Ciudat, din casa cumnatei Margaret, am văzut doar livingul și bucătăria – n-am avut acces nici măcar la baie. Dacă relatez că n-a putut transporta pentru fratele David, pe bancheta din spate a mașinii, două pungi cu făină, ca să n-o murdărească și nici să le depoziteze în garaj două zile, ca să nu-i ciufulească imaginea, este suficient? Nu cred. Cele mai palpitante subiecte se nasc, trăiesc și nici nu se spală, nici nu mor, mai ales în familie. Un adaos, totuși: oare mania curățeniei perfecte, merge mână-n mână cu mania adunatului în pușculiță și a umilului penny de pe jos – ca să nu fie murdar – dar și a grosului lăsat prin testament, din pușculița unora mai bătrâni, mai senili, mai îndatorați pentru vizite grijulii, cu o prăjiturică, oferită cu smaile-ul cel mai dezinteresat?

Grăsuța Janet, colega mea de creative writing ocupă un loc aparte, deși nu m-a invitat la castelul ei decât odată. Nu cred că am ofensat-o cu gestul meu lăudăros – cu țara mea – de a-i înnobila expoziția de farfurii cu trei exemplare românești, înfățișând perechi de dansatori în costume folclorice – pe tânărul someșan și pălăria lui ornată cu pene de păun, îi regret puțin – n-avea cum ști ce spunea curcubeul literelor, de pe cerul dansatorilor: Inspectoratul miliției capitalei. Păcat!, îndată ce cursul de fabricat scriitori amatori ne-a înzestrat cu diploma de absolvire, arătându-ne, nu-i așa, drumul, celelalte drumuri ale vieții ne-a despărțit. Îi păstrez o amintire caldă și frumoasă lui Janet. Era singura colegă care mă observa la clasă, privea în mine, zâmbindu-mi îngăduitor spre încurajator la bâlbe. Ei, singura, i-aș fi dăruit Case, trenuri și andrele, nu ca să mă împăunez cu isprava finalizării unui vis comun, ci din dorința, poate, de a mă cunoaște, de a clădi, poate, o prietenie.

Înșiruire jalnică. Șase suflete. Or fi avut și ele ceva de spus. Or fi avut, dar nu mi-au spus mie. Sau, poate, da. Atunci, tu, memorie jalnică. Poate, nu. Complicat.

Șoseaua principală a orășelului nostru îșiruie și ce am nevoie, și ce n-am nevoie: buticuri, shopuri, trei charities, două biserici, cimitirul, 12 pub-uri, biblioteca, gara. Unicul nevizitat, cimitirul, cea mai vizitată, biblioteca, popas cu neajunsuri, cărțile solicitate de mine nu sunt disponibile unei colectivități sătești. Încercarea de prieteneală cu pubul și biserica, împleticită spre inexistentă. Rândurile astea spun: ai totul la-ndemână, trăiești într-un un oraș mic, dar descurcăreț. Ce nu spun, insinuează: nu te potrivești, deși te crezi o mare descurcăreață. Da, așa m-am încrezut. Până aici, în Swintonul ăsta. Da, el îmi oferă cât poate din tot, eu, cât pot din nimic, el nu se plânge de mine, eu, da, de el, eu mă aștept la marea plecare, el îmi dă marea cu sarea, de patru ori, jur împrejur. Să continui? Nu e cazul, pe coarda asta.                             

              Continui echilibristica, agățată de frânghiile cuvintelor. Întorc lent pagini, înaintez, mă opresc, dau înapoi. Altă zi ce nu vrea să-și lepede pijamaua. O îmblânzesc cu lectură. Refugiu sincer, onorabil.

Auzi, noutate: ajuns în Mexic, senor Cortez l-a declarat colonie spaniolă și pe el, guvernator. Bravo lui, a procedat cu cap. Așa ar fi trebuit să procedez și eu, ajunsă în Albion: să-l declar imediat colonie românească, avea și istoria noastră măcar una, cam cețoasă, dar făloasă. Funcția șefă de țară nu m-ar fi tentat, șefă de stradă, nici atât, de fapt, cu prima, am pregetat, am amânat și am iertat. Auzi: apoi, senorul și-a pierdut capul, a pus să fie scufundate vasele cu care venise. Și-a sacrificat libertatea de alegere: mai dau pe acasă, nu mai dau pe-acasă. A făcut un legământ: stau pe loc. Și eu, proasta, tocmai aici l-am copiat. Cu un jurământ de cetățenie sincer engleză turuit reginei, prezentă persoană-portret în biroul unui avocățel, totul certificat, ștampilat și ce naiba ne-ncurci pe aici, ne descurcăm noi și fără tine, bine înfășat într-un zâmbet lătăreț de politicos. Ca să mi se smulgă promisiunea că nu încalc promisiunea de a staționa măritată măcar cinci ani – n-aș fi crezut că mă voi ține de cuvânt o sută. Am divagat. Dar m-am înfuriat. Pe mine. Am o aversiune crasă față de legăminte: te gâtuie mai abitir tocmai când lumea nu-ți e dragă. Mi-l amintesc pe primul – pe cel cu regina, îl consider o glumă neagră englezească – : Am cravata mea, sunt pionier/ Și mă mândresc cu ea, sunt pionier/ Flutură în vânt, stindard de legământ… Am iubit cravata roșie de pionier, mi-o spălam singură, mi-o călcam singură, mi-o legam singură, după ce îi ajustam singură destrămăturile. Habar n-avem de legământul ei de a-mi măsura gâtul cât înghite. Habar n-aveam de înțelesul lui, care trebuia să mă învețe minte: dacă fac promisiuni pe viață și le încalc, vai mie! Lui mie însă, i-a plăcut să se dea în leagăn – de aia acum se dă în avion. Ce atâta rigiditate să atingi un țel mare, de durată, chicoteam, legănând multe și mărunte țeluri de mică sau infimă durată. Decizii, decizii. M-am ales cu un surmenaj decizional călcat-în-străchini. El e vinovat de mereu jos ancora. Gata, sus ancora – pe metrii rămași. Adio, cântăreală da-nu, devin inflexibilă, ce tura-vura, o suverană, asta devin. Așadar, voi încheia un acord de pace cu legămintele: să mă lase-n pace. A trebuit, în fine, să observ că flexibilitatea decizională mă obosește, și mă brăzdează. Mă abate de la unicul meu țel – găsesc eu unul. Pentru el, mă voi încătușa cu-n legământ unic. Fără compromisuri. Iar în clipele de restriște, voi intona imnul nostru drag: Deșteaptă-te, românco, din somnul cela pe solul englezesc și șterge-o naibii acasă! Așa să m-ajute Dumnezeu! Doar o clipă, să golesc ceva năduf…