strada, fundătura, vizuina Vulpii: Foxland avenue

”Păsărică, mută-ți cuibul și te du…”, hăuleam tânguitor serile, în adolescență, la internat, fără să bănuiesc o clipă că tânguiam, să vezi potriveală, chiar destinul meu călător. Las uvertura. Și nici să arunc cu imprecații chiar din start asupra titlului nu vreau, miros a jelanii, trec direct la numărătoare: 11 case gemene, spate-n spate, pe o parte, 11 idem, pe cealaltă. Total, 22 numere pare, 22 impare, egal 44. Stai, foxhole-ul meu, o gaură de vulpe, eufemistic, un locaș de adăpostire individual – altă potriveală, de enșpe ani, când merg la dormitor, îi zic dumnealui: I go to my den, mă duc în vizuina mea – are numărul 45, iar eu am socotit bine, măsurând ciosvârta de stradă când mă întorceam de la pădure. Am sărit pe careva? Eu cu cifra asta compătimesc, scrie în acte, pe hârtia anuală a Casei de pensii, că mi s-au adăugat câțiva firfirici acolo și pe mesajele disperate de la cabinetul medical: vino urgent, fă-ți datoria de cetățean englez în rândul lumii engleze vaccinate. N-am lămurit-o, dar merg mai departe. Unde? Pe stradă. Păi, cu cine? Cu numărătoarea. Nu a vecinilor, mai se mută, mai se nasc, mai și mor, nu-i cunosc și dacă nu m-ar trage de mânecă David să le zic un Hello și nu m-ar boscorodi, după, de ce n-am scos din cealaltă mânecă trei vorbe, căci capul îmi e la cele scriitoricești, mi-aș vedea de ușa mea. Momentan, de ușile pe care am intrat. Coincidența este cu ochii pe mine: șase, la paritate cu orașul. În trei decade. O ușă-vecin, la cinci ani. Unul, dar bun și anume. Nu lecției Cum să fiu englezoaică, ci lecției Cum să rămân româncă. Cei șase sunt cele: Linda, Jane, Pat, Fay, Slim Leanne (ce slabă?, sfrijită rău), Nosy Leanne (ce băgăcioasă?, bârfitoare rău). Cu jumătățile lor, Vernon, John, Ernest, Niel, Brian și Steve, am practicat doar vecinul la nevoie se cunoaște: necazuri electronice, școlărești sau șoferești. Prima categorie.

               A doua categorie: cei câțiva, cu sau fără nume, cu care conversez sumar și întâmplător din poartă, pe stradă sau în timp ce-și parchează mașinile XXL, negre, botoase și silențioase, înșirate la mustață  – casele au mustața de un metru în grădinița din față, betonat sacrificată, numai noi ne lăudăm cu spanac, cartofi și praz, trandafirul sălbatic, nalbele și cercelușul fiind pripășeli, prejudiciu ce n-ar fi fost adus grădinii de tata Rosser, renumit și premiat pentru crizantemele sale. Grădini au toți, în spate, după tipic. Cum arată, nu știu, dar pun mâna-n foc că nu ca la noi, unde florile nu-s de mâncare, cum greșit crede David, deci au prioritate legumele. Plus ligheanele, tigăile, oalele sparte, vesela și veselia păsărelelor, veverițelor și pisicilor.

               A treia categorie, de-a dreptul nesuferit ilogică: lista, defilarea tuturor numelor cu trupurile lor invizibile pe trocul de felicitări al Crăciunului. Cea mai detestată, trimisă verișoarei din Cambridge, căreia i-am făcut, la venire, o entuziastă ofertă de vizită să ca ne cunoaștem, dar încă mă aflu în stadiul de ofertă. Ne felicităm însă, anual. Eu, silită de David, ea, de cine-de ce?

               Strada Vulpii. O străduță laterală care se înfundă, o enclavă de liniște. Case semidetașate identice, construcții de cărămidă coborâte din romanele lui D H Lawrance. Economice și pragmatice. Cu structură și rezistență minimă: un vecin i-a bătut din picior cam tare nevestei, la etaj, și n-a mai putut să și-l extragă din tavan. Case cu etaj, nicicum vile, cu țevile la vedere – biata estetică! – și cu zidurile umplute ca plăpumile, cu bule de polistiren. Toate, după tipic: trei dormitoare meschine și baia la etaj, iar la parter, o cameră ghiveci: living, sufragerie, bucătărie, la alegere. Nimic nu transpare dincolo de ferestrele fiecărui… castel. Ziduri, porți, mașini, păzite de nemișcare și tăcere. Și totuși, dramele ies la lumină. David numără și el: câți au murit de cancer. Cifra nouă îl sperie. Și pe mine. Să fie canalizarea? Situație lamentată cu Vernon. Niciun rezultat pozitiv.

               Drame. Uneori, cu un chip excentric: Linda-perete-subțire, comun cu al nostru, egoistă beton, strângătoare idem – 30 scaune moștenite, numărate de Vernon, haine bunicești și papagalicești, ba tricotate, ba croitorite personal, sute, etalate în pădure și smotocite de baby Otto, dulăul bătrân și adorat. Care ne-a vârât în necaz: n-a mai lătrat, de ne-a împins naiba s-o întrebăm candid pe mammy, zărită în curte și dăruită cu o pungă de mere din recolta noastră, dacă baby nu-i cumva bolnav. Mamy s-a uitat lung la noi și a intrat brusc în casă. Întorși de la plimbare, am găsit punga zvârlită peste gard și pe ea în prag, zvârlind în noi un N-am nevoie de merele voastre, baby al meu e sănătos! Linda-Vernon. Au semănat și s-au adunat, fără măritat, de 40 de ani încoace. Excentrici multifațetați: ziua, o petrec ca doi oameni la casa lor (a ei, cumpărată de el), noaptea, el pleacă la casa lui din Sheffield, până la ipotetetica nuntă, ar fi indecent să doarmă sub același acoperiș. În elementul lui, doar în mizerie: aici se gătește, se olărește, se croitorește, se andrelește, se grădinărește și se câinește – Linda. Vernon – electonice, construcții, meșter știe tot, drege tot – pune acutele picamerului la treabă mai ales în zile festive – și enșpe hobby-uri: trenulețe, aeroplane, vaporașe, artificii. Vecini linge blide la propriu: Vernon, în grădină, sub văzul meu, Linda, să nu-i creadă văzul lui David, servit pe palmă cu o felie de pâine cu iahnie de fasole. Otto, astfel educat, linge farfuriile ambilor. 

               La numărul din stânga, s-au perindat trei perechi, nu mi-au dat timp să le găsesc adjective statornice, îi încadrez așadar, la englezi tipic incolori, inodori și, sper, morali.

               Pat, din capul străzii, ne-a dat ceva bătaie de cap multicoloră. Mie, mai puțin – mi-a dăruit o sacoșă de chiloți dantelați de jerpeliți, ca să fericesc, dacă nu eul personal, atunci câteva românce, de-am greșit în mare grabă tomberonul, i-am aruncat între frunzele de varză și oasele de pește – lui David, mai mult. A făcut prostia să-i încredințeze, la plecarea noastră anual cvadruplă în vacanță, cheia casei – returnată de o Lindă furioasă, din cauza coșmarului îndurat cu poliția, chemată din vina draperiilor (instructajul stipula să le tragă dimineața, dar uitând alineatul, seara le-a văzut deja trase); pâlpâia și o luminiță stranie la etaj, timerul, așa că a alertat iute poliția, care ne-a scotocit serios casa și negăsind urme de agresiune, s-a retras extenuată, însă mulțumită că și-a făcut datoria: dezordinea. Nu și Linda, care a jucat o scenă balcanică, zvârlind jos nefericita cheie. Fericită apoi cu Pat, mama răniților străzii, despre care, David găsea mereu de reclamat ceva, citind atent semnele covorului: iar a intrat încălțată, iar a băgat câinele înăuntru, iar a uitat să ude florile. Concluzia: iar băuse.   

Slim Leanne și Nosy Leanne divulgă prin determinant o singură fațetă. Mai multe or fi, dar n-au căzut sub incidența razelor mele Rheongen. Le-am vizitat livingul o dată, la venire, când cineva m-a sfătuit ca aș putea împușca două doleanțe deodată, oferind un dress party acasă. Împușcată a fost doar ideea: strada a venit să vadă o pasăre exotic comunistă și s-a retras definitiv – fără să cumpere nimic, desigur. Cu excepția celor două Leanne, care au repetat ideea și ”succesul” ei în casa lor. 

               Englezi curat excentrici: cuplul Fay-Niel. Spirituali. Prestație în prosternație acut bisericoasă. El, profesor de engleză, ea, negresă, el, gras, neglijent și chitarist, un artist de la degetele zdrăngănind la ușa magazinului din colț pentru doi bănuți, să-și cumpere un curcan, mai mic, de Crăciun, până la șortul etalat la liturghie, ea, mai puțin nevast-uică, mai mult nevăstuică, mai puțin gospodină, mai mult citadină, subtilități, maniere, dialog elevat ș.a.m.d, o umblăreață zveltă, la patru ace, o artistă în curs de desăvârșire la cursuri serale de fotografie, croitorie, acuarelă și umplut cârnați. Lăudabil, o mamă cu trei copiii, zburătăciți de-acasă. În prezent. Trecutul a lăsat mărturii usturătoare ale relației noastre cu prea multe autoinvitații, cu prea multe învăluiri de laude cu cerșetorii – jachete, fuste, pălării. Și poșete, ca să se asorteze. Vai, ce frumos lucrezi!, Vai, n-ai ceva și pentru fata mea?, Vai, n-ai putea să-mi dai și…, până m-am plictisit de atâta vai-căreală. Și de mese în familie (a mea), de excursii în biserici (ale ei). Așa că lucrurile și-au urmat cursul lor: s-au răcit (cu ajutorul meu).     

Mă chinui zadarnic, n-am ce scrie despre Vulpea asta de stradă, nimic la vedere cenzurabil, măcar prezentabil, purtând însemnul ei vulpin de prefăcută. O stradă cu apucături furișe de veniri și plecări. Staționări, atâta văd. Fațade prea impasibil respectabile, prea suspect camuflabile, să nu trădeze genul de activități pitite, dosite de draperii. Nu genul neutru, genul transparent, numai genul opac: n-am nimic de ascuns. L-am găsit, ăsta-i cuvântul. Ascunsă. Așa e strada căreia îi dăruiesc de 30 de ani încoace tălpile. Și mă mai întreb, carte deschisă, din tălpile amintite, până în creștetul veșnic protejat cu basma, căciulă, glugă: De ce nu cunosc pe Nimeni, de ce nu știu ce învârt, ce pitrocesc, ce scuipă Nimenii. Vicleană stradă! Vulpe, ce mai! Corectă însă cu numele ales. Total, dar total opusului meu de Ariană – căruia, cât pot, când am timp sau nu uit, mă tot străduiesc să-i vânez impuritățile.

               Și mă plângeam că îmi chinuiesc pixul degeaba. Am aflat răspunsul lui ce naiba caut eu aici: n-am ce să caut aici. Să ne cercetăm pe noi înșine unde suntem, ca să știm ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim. Mă bântuie, repet mantra părintelui Pârăian. E așa de simplu: știu unde sunt, știu unde trebuie să fiu, mai rămâne treaba aia cu ce trebuie să fac. O rezolv eu cumva, eu sunt o optimistă. Ca aperitiv: pun mâna pe dicționar și bifez fiecare fel al festinului de sinonime vulpine. Poate copiez ceva. Nu le cred doar coincidențe ineficace: părul roșcat și porecla copilăriei – Cațaveica.